Permacultura anul 10500 i.e.n Bolivia

Pentru cei care sustin ca de-a lungul istoriei omenirii nu s-au practicat principiile permaculturii la scara larga iata ca se inseala...

fragment Amprentele zeilor - Graham Hancock :

[...]Exista dovezi uluitoare de pe intregul Altiplano despre niste experimente agricole extrem de avansate si de savante,care au fost intreprinse cu mare ingeniozitate si dedicatie,pentru a compensa inrautatirea climei.
Cineva a facut eforturi extraordinare pentru a realiza campuri suprainaltate in zonele care fusesera,pana de curand,sub apele lacului-metoda care a creat benzi alternative caracteristice,de terenuri inalte si joase.Abia in anii '60 a fost descifrata functia originara a acestor terenuri ondulate formate din valuri de pamant si canale.Vizibile inca si astazi si denumite waru waaru de catre indienii localnici,ele s-au dovedit a face parte dintr-o tehnica agricola complicata,conceputa in vremuri stravechi,dar care reusea "sa depaseasca tehnicile agricole moderne."

In ultimii ani,o parte dintre aceste campuri suprainaltate au fost refacute de arheologi si agronomi.Culturile experimentale realizate aici au dat in mod constant de trei ori mai multi cartofi decat chiar si cele mai productive culturi traditionale.In plus,intr-o perioda extrem de rece,gerul "a afectat prea putin campurile experimentale"In anul urmator,culturile de pe terenurile suprainaltate au rezistat cu succes unei secete la fel de distrugatoare.Nici cand inundatiile au lovit zona,aceste campuri nu au avut de suferit.

Intr-adevar,o tehnica agricola eficace,conceputa de o civilizatie atat de veche,incat nu i se mai cunoaste nici numele,a functionat cu atata succes in Bolivia rurala,incat a atras atentia agentiilor guvernamentale si internationale de dezvoltare si este testata si in alte parti ale lumii[...]

O "fantana" alternativa

Vom studia tehnica preluării apei din primul strat de pânză freatică prin metoda ţevii bătute în pământ, sau a puţului american, cum i se mai spune. Mai puţin cunoscut în Moldova, procedeul e cât se poate de „pe val” în Transilvania, dar şi în Muntenia, în judeţe precum Buzău, Prahova dar şi altele.

Despre ce este vorba?

Se bate în pământ nişte ţeavă galvanizată, cu un diametru ce poate fi între ½ şi 2 ţoli şi o lungime totală de 2, până la 15 metri, până ce aceasta ajunge la pânza freatică de suprafaţă. Treaba se face pe segmente de 1-1,5 metri lungime, să poată fi convinse uşor să alunece în sol. Se îmbină segmentele între ele prin sudură sau filetare şi mufare şi iată sistemul nostru de preluare a apei freatice!

Cum se alege locul?

Înainte de orice, ne alegem locul amplasării puţului cu ţeavă.

Avem la îndemână mai multe tipuri de metode: tradiţional – după semnalmentele naturale; modern – aparatură geofizică; psihotronic – radiestezia ştiinţifică; metoda logică – amplasarea în defileul sau în vecinătatea unei ape curgătoare de exemplu sau în văile unor versanţi cu izvoare.

Dacă nu ne pricepem, chemăm, fireşte, un specialist. Dacă e vorba de prima sau a treia dintre metodele de mai sus, e bine să ne asigurăm că specialistul e într-adevăr cineva pe care ne putem baza.

Dar în pofida antireclamei omniprezente, şi acestea două pot da rezultate excelente şi care nu sunt doar rodul întâmplării. Spre exemplu, bătrânii fântânari cu renume spun (rar de tot, când simt că nu mai contează că divulgă secretul) că alegerea tradiţională e fără greş atunci când se ghidează după prezenţa anumitor specii de vegetaţie spontană, cum ar fi bozul şi podbalul.
Materia prima principală: ţeava galvanizată

Odată ce am stabilit locul viitoarei noastre „fântâni”, ne procurăm una sau două bucăţi de ţeavă galvanizată de 6 metri lungime, având grijă ca grosimea peretelui să fie cât mai mare, pentru a-i conferi o rezistenţă mecanică mai ridicată.

Se taie în segmente care pot fi bătute în pământ relativ confortabil, fără să ne silească să ne căţărăm pe suprastructuri improvizate şi să facem tot felul de cascadorii.

Unul din segmentele de ţeavă, care va fi bătut primul, se „dotează” cu patru rânduri de găuri între 4 şi 8 mm (funcţie şi de diametrul ţevii) dispuse în cruce, pe o lungime de circa 1 metru.

Vom avea în final 100 de găuri, deci 25 pe fiecare rând.

La capătul penetrant, i se ataşează un con prelucrat la strung dintr-o bucată de metal compactă, mufat pe interiorul ţevii. Diametrul bazei conului va fi egal cu diametrul exterior al ţevii noastre iar înălţimea acestuia va fi egală cu trei sau mai multe diametre, pentru uşurarea pătrunderii în sol.
Sarea grunjoasă, un alt material necesar

Odată încheiată „echiparea” penetratorului, următorul pas va fi armarea acestuia. Aceasta se realizează prin acoperirea tuturor găurilor cu vaselină.

Atenţie, numai cât ţine peretele ţevii, nu băgaţi vaselină şi în ţeavă!

Apoi se trece la umplerea ţevii cu sare de murături (sare gemă sau sare grunjoasă, cum i se mai spune), deci nemăcinată, cu o granulaţie cât mai mare, până la ultimul rând de găuri, chiar puţin peste acesta.

Avem acum materialele necesare.

Ne trebuie şi ustensilele: baros, aparat de sudură electric sau autogen, nivele sau fir cu plumb, ferăstrău de metale sau polizor unghiular cu disc de tăiere metal, după caz, filieră la dimensiunea exterioară a ţevii şi port-filieră.
Şi acum, proba practică!

Se împlântă vârful în pământ, se bate cu barosul acest prim segment, având grijă la respectarea verticalităţii, până când rămâne deasupra solului o bucată de 15-20 cm lungime.

Se taie porţiunea deformată de lovituri şi se sudează ori se mufează cu filet al doilea segment. Apoi se continuă procedura.

De la al doilea segment în sus, la fiecare jumătate de metru facem o pauză cu dublu temei. Unu: ne odihnim puţin, căci mânuirea barosului nu e chiar floare la ureche şi, doi, testăm „sistemul” să nu fi pătruns în stratul de apă.

Cum se face aceasta? Simplu: se leagă cu o sforicică de cânepă un şurub scurt şi gros cât să circule nestingherit prin ţevă în sus şi în jos.

Se coboară „sonda” până la primul segment, unde se va opri pe sare. Se lasă două-trei secunde în repaus şi apoi se scoate afară. Dacă şurubul şi sforicica sunt ude, stratul de apă freatică tocmai ne-a transmis salutări cordiale şi bun găsit!

Sunt relativ rare cazurile în care acest lucru se petrece la al doilea segment de ţeavă, dar nu imposibile. Dacă nu, îi dăm zor mai departe cu înfiptul ţevii în pământ.

Dacă locul a fost stabilit corect, de regulă vom găsi apa până în 6-8 metri cel mult.

Cum procedăm pe urmă? Se taie şi se filetează capătul de sus al ţevii. Se sapă în jur o concavitate (operaţiunea se poate face şi înainte de instlarea ţevii) în care se toarnă beton. Se prinde flanşa în beton cu şuruburi. Pe ea se instalează o pompă manuală.Totul cu garniturile de rigoare, fireşte.

Se armează pompa şi se trage apa afară până când începe să iasă curată, semn că s-a dizolvat sarea şi s-a creat o pungă de preluare a apei în jurul segmentului de ţeavă găurit. Dacă suntem norocoşi, punga aceasta, mărginită de pietriş şi nisip grosier, va fi suficient de mare să putem extrage cantităţi mari odată – până la 200 litri.

E bine să se folosească intens puţul câteva zile, pentru a se forma o cavitate subterană sănătoasă şi pentru a se forma trasee solide de reumplere a acesteia.

Această tehnologie arhaică dă rezultate surprinzătoare şi nu costă nici pe departe cât ar ajunge o fântână clasică.

Până în 300 de lei ţeava, dacă ne trebuie o lungime mai mare, în jur de 200 lei pompa manuală, ceva electrozi de sudură şi, dacă vrem să facem pe boierii, plata forţei de muncă.

Timpul amplasării dispozitivului – maxim o zi de lucru, dacă solul e pretenţios.

Vă dorim spor la lucru şi să beţi cea mai bună apă proprie, dacă se poate!

Ion SCUTARU

Putera comunitatii

Chiar dacă vă preocupaţi în mare parte de siguranţa viitorului Dvs., comunitatea este
probabil cea mai bună investiţie pe care o puteţi face. Când sistemul financiar se va
destrăma, cele mai multe investiţii vor deveni simple bucăţi de hârtie sau fişiere de date
electronice. Valoarea lor derivă doar din reţeaua de acorduri sociale pe care le conţine şi le
interpretează. Nici măcar aurul fizic nu oferă prea multă siguranţă atunci când lucrurile
devin foarte grave. În vremuri de criză extremă, guvernele confiscă, de obicei, proprietăţile
private în aur – Hitler, Lenin şi Roosevelt, toţi au procedat astfel. Şi chiar dacă până şi
guvernul se va dizolva, atunci oamenii înarmaţi vor veni şi vă vor lua aurul şi orice formă
de avere.Uneori citesc website­ul financiar Zero Hedge pentru remarcabila analiză a scuzelor
şi a intrigilor elitei care deţine puterea financiară. În viziunea întunecată a acestui website,
nicio clasă de bunuri, cu excepţia aurului fizic şi a altor bunuri comune fizice, nu mai este
sigură în zilele noastre. Sunt de acord cu logica sa în principiu, dar consider că nu merge
îndeajuns de departe. Dacă sistemul decade până în punctul hiperinflaţiei, atunci instituţia
proprietăţii – în măsura în care banii pot fi o convenţie socială – se va prăbuşi, de
asemenea. În vremurile de tumult social, nu pot să îmi imaginez ceva mai periculos decât
deţinerea câtorva mii de grame de aur. Într­adevăr, siguranţa poate fi găsită doar în
comunitate: gratitudinea, legăturile sociale şi sprijinul pe care ţi le oferă oamenii din jurul
tău. Dacă aveţi o avere acum, vă recomand, în calitate de consilier pentru investiţii, să o
folosiţi pentru a îmbogăţi oamenii din jurul Dvs., într­un mod durabil.

Între timp, înainte ca sistemul curent să intre în colaps, orice facem pentru a proteja
anumite resurse naturale, sau sociale, de a deveni bani, va accelera colapsul şi va atenua
gravitatea acestuia. Orice pădure pe care o salvaţi de la dezvoltare, orice şosea pe care o
opriţi, orice grup cooperativ pe care îl stabiliţi; orice om pe care îl învăţaţi să se îngrijească
singur, sau să îşi construiască singur o casă, să îşi gătească singur mâncarea, sau să îşi facă
singur propriile haine; orice avere pe care o creaţi, sau pe care o adăugaţi la domeniul
public; orice veţi oferi, fără limite, Sistemului care devorează lumea, va contribui la
scurtarea duratei de viaţă a Sistemului. Iar când sistemul monetar se va prăbuşi, dacă deja
nu veţi depinde de bani pentru o parte a necesităţilor şi plăcerilor vieţii, atunci prăbuşirea
banilor va cauza o tranziţie mult mai puţin dură pentru Dvs. Acelaşi lucru se aplică şi la
nivel social.

Orice formă de bunăstare naturală, fie ea biodiversitate, sol fertil sau apă
curată şi orice comunitate sau instituţie socială care nu este un vehicul pentru convertirea
vieţii în bani, va susţine şi va îmbogăţi viaţa de după bani.

charles eisenstein-economia sacra banii darul si societatea in epoca tranzitiei

Cea mai mare centrală solară din lume. Asigură energie electrică pentru 140.000 de locuinţe

Cea mai mare centrală solară din lume se află în California şi a început deja să funcţioneze, asigurând energie electrică ecologică locuitorilor din acest stat.

Centrala este formată din 300.000 de oglinzi controlate de un computer. Fiecare oglindă are 2,1 metri înălţime şi 3 metri lăţime, iar turnul în care apa este incălzită şi transformată în aburi pentru alimentarea turbinelor are o înălţime de 139 de metri.

Ivanpah Solar Electric Generating System este cea mai mare centrală solară din lume.

Când funcţionează la capacitate maximă, centrala poate produce 392 megawatts de energie solară, suficientă pentru a asigura electricitatea pentru 140.000 de locuinţe din California.

Datorită acestui sistem ecologic, regiunea a scăpat de poluarea provocată de centralele care emiteau în atmosferă dioxid de carbon.
Ivanpah Solar Electric Generating System se află la graniţa dintre Nevada şi California.

www.gizmodo.com

Why We Are Different?

Unii observatori, văzând consecinţele dezastruoase ale monedelor de astăzi, bazate
pe credite, pledează pentru o întoarcere la zilele bune în care moneda era susţinută de ceva
tangibil, cum este aurul. Ei motivează prin faptul că moneda susţinută de bunuri de larg
consum nu va produce inflaţie şi va elimina obligaţia de creştere nesfârşită. Cred că unii
dintre aceşti pledanţi pentru „moneda solidă“, sau „bani reali“, ating o dorinţă atavică de a
se întoarce în zilele mai simple, când lucrurile erau doar ceea ce sunt ele, de fapt.
Împărţind lumea în două categorii, reală (obiectivă) şi convenţională, ei cred că banii­
credit sunt o iluzie, o minciună, care trebuie să se prăbuşească în mod inevitabil la fiecare
ciclu de decădere. De fapt, această dihotomie este ea însăşi o iluzie, o construcţie care
reflectă mitologiile mai profunde – cum este doctrina obiectivităţii în fizică – care sunt
demolate, la rândul lor, în vremurile noastre.

Diferenţa dintre moneda susţinută şi cea nesusţinută nu este atât de mare cum am
crede. La prima vedere, ele par foarte diferite: o monedă susţinută îşi derivă valoarea din
ceva real, în timp ce o monedă nesusţinută are valoare doar pentru că oamenii sunt de
acord cu acest lucru. Aceasta este o falsă distincţie: în oricare dintre cazuri, ceea ce conferă
în final valoare banilor este povestea care îi înconjoară, un set de convenţii sociale,
culturale şi legale.În acest punct, cei care pledează pentru „banii reali“, sau pentru moneda susţinută,
pot obiecta „Nu, exact aceasta este ideea: o monedă susţinută primeşte valoarea de la
bunul de larg consum aferent, nu din acorduri“.

Greşit!

Mai întâi să ne gândim la exemplul standard pentru ceea ce pledanţii numesc „bani
reali“: monedele din aur şi argint. Acestea sunt valoroase, spun ei, deoarece materialul din
care sunt făcute este valoros. Aceasta este sursa valorii lor, iar însemnele de pe ele sunt
acolo ca o garanţie, pentru a acorda încredere în greutatea şi puritatea lor. Dar, în ciuda
nostalgiei pentru banii reali de altădată, multe sisteme monetare din aur şi argint, din
istorie, nu s­au potrivit cu această descriere, ci au avut o valoare care a depăşit­o pe cea a
bunului aferent. Ele diferă de banii de hârtie în rang, nu în esenţă. Banii
de hârtie şi cei electronici nu sunt o îndepărtare de moneda metalică, ci o extensie a acestora.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, ce este această „valoare a bunului“? La fel ca
banii, proprietatea este o construcţie socială. Ce înseamnă să ai ceva? Posesia fizică devine
deţinere doar dacă această posesie este legitimată social; dacă este legitimată, posesia
fizică nu este nici măcar necesară. Până la urmă, pe pieţele de bunuri de larg consum de
astăzi, cei mai mulţi investitori nici măcar nu ating bunurile pe care le cumpără.
Tranzacţiile lor sunt un set de ritualuri, manipulări simbolice învestite cu putere prin
intermediul unor credinţe comune. Natura fictivă a deţinerii nu este un fenomen recent.
Aurul nu are niciodată nevoie să iasă din ascunzătoare pentru a fi o susţinere pentru monedă.
De fapt, nici nu trebuie să plece din pământ. Chiar dacă am adopta un standard în aur,
cele mai multe tranzacţii vor folosi tot simboluri de hârtie sau digitale.
Doar povestea care conferă valoare acestor simboluri ar fi diferită.

Mai mult, valoarea bunurilor de larg consum depinde de acordurile sociale. Acest
lucru este în special valabil pentru aur care, spre deosebire de alte forme autentice de bani,
reprezentaţi de bunuri de larg consum – cum ar fi vitele sau cămilele, are o valoare
utilitară foarte mică. Puteţi face bijuterii drăguţe din el, dar are o utilitate industrială
foarte mică în comparaţie cu alte metale preţioase, cum ar fi argintul sau platina. Aceasta
înseamnă că valoarea aurului depinde de convenţie. Acest lucru îl face, într­adevăr, o
alegere ciudată pentru cei care vor bani ai căror valoare să fie independentă de convenţie,
bani care au valoare „reală“.
Ceea ce este adevărat în cazul aurului, este adevărat şi în cazul altor bunuri de larg
consum. Într­o societate cu un înalt grad de diviziune a muncii, cum este a noastră,
utilitatea celor mai multe bunuri de larg consum depinde, la fel ca în cazul banilor, de o
reţea de acorduri sociale. Cât de folositor este pentru Dvs. un lingou de fier? Un baril de
petrol,o tonă de hidroxid de sodiu industrial?
În grade diferite, ele sunt valoroase numai în contextul unui număr mare de oameni care să
îndeplinească rolurile specifice, inter­relaţionate, care pun aceste lucruri în uz. Cu alte
cuvinte, bunurile de larg consum, la fel ca banii, au de asemenea o valoare fiduciară pe
lângă cea intrinescă – într­adevăr, la o examinare atentă,
distincţia este demolată aproape în totalitate.

Să ne gândim mai mult la ceea ce înseamnă susţinerea banilor. În mod superficial
este simplu. Ca să luăm exemplul dolarului SUA de dinainte de 1972, acest lucru însemna:
„Puteţi duce un dolar la Rezerva Federală şi să îl răscumpăraţi pe a treizecea parte (sau cât
era) dintr­o uncie** de aur.“ Dar această imagine simplă este plină de complicaţii. Pentru
majoritatea utilizatorilor de dolari, chiar dacă ar fi fost permis, nu era în mod practic
fezabil să mergi la cel mai apropiat birou al Rezervei Federale. Din câte ştiu, aurul era
foarte rar transportat, nici măcar între bănci, pentru achitarea unor plăţi. Aurul băncilor
era ţinut în băncile Rezervei Federale; faptul că acestea îl deţineau era o chestiune de
înregistrare, nu de posesie fizică. Sistemul ar fi funcţionat chiar dacă aurul nu era prezent
în mod fizic. Nimeni, în afară de băncile străine, nu schimba, de fapt, dolari în aur. De ce
ar fi făcut­o cineva, de vreme ce dolarii – şi nu aurul – erau folosiţi ca bani? Dacă credem
că dolarii (în epoca standardului în aur) erau valoroşi deoarece puteau fi schimbaţi în aur,
nu este probabil şi reversul adevărat, că aurul era valoros pentru că putea fi transformat în dolari?

Avem tendinţa să credem că, într­un sistem monetar susţinut cu bani de hârtie sau
electronici, susţinerea constă în banii reali, iar hârtia este doar reprezentarea lor. Dar, de
fapt, hârtiile sunt banii reali. Asocierea lor cu aurul a fost doar o proiecţie de sens, aproape
o formulă magică, oferindu­ne permisiunea de a crede în povestea valorii. Această poveste
creează valoare. De fapt, nu a fost niciodată posibil ca cineva să răscumpere banii de hârtie
cu aur. Dacă ar fi încercat aceasta prea mulţi oameni, banca centrală ar fi putut (şi deseori
a făcut­o) simplu să declare că nu va mai răscumpăra.Presupusul fapt al
convertibilităţii banilor în cantitatea de aur X este o construcţie, o ficţiune convenabilă,
care depinde de o reţea de acorduri sociale şi percepţii comune.
În mod similar, înainte ca Statele Unite să anuleze acordul Bretton­Woods, la
începutul anilor 1970, valutele lumii erau fixate în funcţie de dolarul SUA, care era, în
schimb, stabilizat în aur. Dacă o ţară acumula rezerve de dolari SUA, putea să îi
răscumpere de la Rezerva Federală prin câteva tone de aur. Aceasta nu era chiar o mare
problemă imediat după cel de­al doilea război mondial, dar la sfârşitul anilor 1960,
aproape toată rezerva de aur a Statelor Unite fusese trimisă peste ocean, ameninţând­o cu
falimentul. Deci, Statele Unite au anunţat, simplu, că nu vor mai răscumpăra dolari în aur
în cadrul sistemului bancar internaţional, la fel cum încetaseră să o facă şi în cadrul
domestic, cu patru decenii mai devreme,
ceea ce denotă că standardul în aur era doar o ficţiune convenabilă.

Proclamaţia că banii sunt susţinuţi este puţin diferită de orice altă incantaţie
ritualică, pentru că îşi derivă puterea din credinţa umană colectivă. Oricât de adevărat ar fi
acest lucru în privinţa aurului, sunt şi mai adevăratele recentele şi sofisticatele propuneri
de susţinere a monedei, cum ar fi moneda terra a lui Bernard Lietaer şi propunerile
recente pentru Drepturile Speciale de Tragere revizuite ale FMI – care să fie susţinute de
către un coş de bunuri de larg consum, menit să reflecte activitatea economică generală.
Există un merit al acestei abordări – într­adevăr, este un pas în direcţia pe care o ilustrez
în această carte. Dar această susţinere este în mod clar o ficţiune: nimeni nu îşi va
schimba, vreodată, monedele terra pentru livrarea fizică – la uşă – a combinaţiei prescrise
de petrol, cereale, certificate de emisii de dioxid de carbon, şuncă de porc, lingouri de fier
şi orice altceva de pe listă. Nicio persoană nu are nevoie, vreodată, de aceste lucruri ca
posesie personală. Valoarea lor este colectivă, existând numai într­o vastă reţea de relaţii
economice. Dar acest lucru este OK! Răscumpărarea actuală, practică, nu este necesară
pentru a califica ceva drept monedă susţinută. Da, răscumpărarea este o ficţiune, o
poveste, dar poveştile au putere. Toţi banii sunt o poveste. Nu avem alternativă la crearea
banilor decât în cadrul unei matrici de poveşti. Nimic din ceea ce am scris nu a descalificat
sistemele monetare susţinute. Dar, dacă ar fi să alegem un sistem monetar susţinut, motivele
să fie clare. Nu este vorba de a face banii „reali“, într­un mod în care monedele nesusţinute
nu sunt. Este vorba de a conferi banilor povestea valorii pe care dorim să o creăm.
Povestea susţinerii poate fi folosită pentru a limita şi pentru a conduce crearea
banilor. Astăzi, acordăm acest drept doar băncilor şi îl îndreptăm către profitul mobil –
banii merg către cei care vor face mai mulţi bani. Din punct de vedere istoric, totuşi,
problema banilor este o funcţie specială, sacră, la care nu se poate renunţa uşor. Banii au
puterea magică a semnului şi înglobează acordul unei societăţi întregi. O parte din spiritul
societăţii trăieşte în cadrul lor, iar puterea de a­i crea trebuie să fie păzită la fel de bine
cum un şaman îşi păzeşte punga magică. Pe mâini greşite, puterea lor poate fi folosită
pentru a subjuga. Putem să negăm faptul că astăzi nu s­a întâmplat astfel? Putem să
negăm faptul că, oameni şi naţiuni întregi, au devenit sclavi ai celor care împrumută bani?
Nu numai că asociem, în mod natural, banii cu sacrul, ci şi oricare scop în care
folosim banii tinde să devină sacru: „unde­ţi este comoara, acolo­ţi va fi şi inima!“ (Matei
6:21). Astfel, oamenii au ajuns să venereze aurul. Bineînţeles, nu au declarat că îl
venerează, dar acţiunile vorbesc mai mult decât cuvintele. Aurul era ceea ce râvneau ei,
pentru aur se sacrificau, aurul era ceea ce ei respectau, aurul era ceea ce învesteau cu o
putere supranaturală şi cu un statut special, sfânt. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu vitele în
culturile care fac comerţ cu vite, şi cu grâul sau cu uleiul de măsline, în culturile unde
acestea sunt folosite ca bani. Au atins un statut sacru, despărţite de alte bunuri.
Ultima sută de ani a fost o epocă a monedei nesusţinute şi, de asemenea, o epocă în
care nimic nu este sacru. Aşa cum am afirmat în introducere, dacă un lucru este sacru în
zilele noastre, acela este reprezentat de bani. Pentru că banii sunt cei care au proprietăţile
pe care noi le asociem cu divinitatea dematerializată a dualismului: ubicuitate, abstracţie,
nonmaterialitate şi, totuşi, având capacitatea de a interveni în problemele materiale,
pentru a crea sau pentru a distruge. Pentru a îndepărta complet divinitatea din materialitate
înseamnă, din nou, a nu avea nimic sacru – nimic real, nimic tangibil. Totuşi, absenţa
sacrului este o iluzie: aşa cum mulţi au demonstrat, ştiinţa a devenit noua religie, completată
cu povestea sa cosmogonică, cu misterioasele sale explicaţii ale lucrărilor lumii, învăluite în
limbajul misterios, cu preoţii şi interpreţii săi, ierarhia sa, ritualurile sale de iniţiere (teza de
doctorat, de exemplu), sistemul său de valori şi multe altele. În mod similar, aparenta
absenţă a susţinerii este, de asemenea, o iluzie. Banii de tip credit sunt susţinuţi (printr­un
model de acord social diferit de sistemele monetare susţinute în mod explicit, dar un acord
până la urmă) de către o totalitate de bunuri şi servicii ale unei economii şi, la un nivel mai
adânc, de către creştere.Creaţi ca o datorie cu dobândă, valoarea lor susţinută depinde
de expansiunea nesfârşită a bunurilor şi serviciilor. Orice lucru care susţine banii devine
sacru: în mod corespunzător, creşterea a avut un statut sacru pentru multe secole. În multe
dintre aparenţele poveştii despre Ascensiunea­progres, expolatarea forţelor naturale,
cucerirea frontierelor finale, stăpânirea naturii – am purtat o cruciadă sfântă, pentru a fi
roditori şi pentru a ne multiplica. Dar, creşterea nu mai este sacră pentru noi.
Această carte va descrie o modlitate concretă de susţinere a banilor cu ajutorul
lucrurilor care devin sacre pentru noi astăzi. Şi care sunt acestea? Putem vedea care sunt
prin eforturile altruiste ale oamenilor de a le crea şi de a le păstra. Banii viitorului vor fi
susţinuţi de către lucrurile pe care vrem să le hrănim, să le creăm şi să le păstrăm:
terenurile neexploatate, apă curată şi aer curat, opere extraordinare de artă şi arhitectură,
biodiversitate şi bunuri genetice comune, drepturi de dezvoltare neutilizate, certificate
pentru emisii de dioxid de carbon nefolosite, drepturi de brevet necolectate, relaţii care nu
sunt transformate în servicii şi resurse naturale care nu sunt transformate în bunuri. Chiar
şi aurul care încă zace în pământ.
Asocierea cu banii (aşadar, cu „valoarea abstractă“) nu numai că ridică un lucru la un
statut sacru, ci ne şi obligă să îl creăm, mai mult şi mai mult. Asocierea dintre aur şi bani
încurajează efortul continuu (şi foarte distructiv pentru mediul înconjurător) de a extrage
mai mult aur. A săpa gropi în pământ şi a le umple la loc este simbolul muncii în van, deşi
aceasta este ceea ce face, în principal, extracţia de aur. Cu eforturi uriaşe, extragem aurul
din pământ, îl transportăm, îl prelucrăm şi, în cele din urmă, îl punem în alte găuri ale
pământului, numite depozite. Acest efort, precum şi epuizarea aurului, este o modalitate
(aleasă la întâmplare) pentru a reglementa furnizarea banilor, dar de ce să nu facem
această reglementare prin acorduri sociale şi politice intenţionate, sau printr­un proces
mai organic şi să renunţăm la săpatul gropilor?
Problema aurului, menţionată mai sus, se extinde şi la alte bunuri. În locurile unde
vitele servesc drept bani, ele capătă o valoare în afară de utilitatea laptelui şi a cărnii lor,
având ca rezultat faptul că oamenii păstrează cirezile mai mari decât ar fi nevoie. La fel ca
în cazul extragerii aurului, acest lucru risipeşte munca omului şi strică mediul
înconjurător. Mă tem că orice formă de bani, bazată pe bunuri de larg consum, va avea
acelaşi efect. Dacă este vorba de petrol, atunci se va crea un stimulent pentru extragerea de
petrol – cantitatea necesară pentru combustibil, plus o cantitate suplimentară pentru bani.
Generalizând, principiul este „Folosirea oricărui lucru ca acoperire pentru bani creşte cantitatea acelui lucru“.

Cum ar fi dacă banii ar fi „susţinuţi“ de către apa curată, aerul nepoluat, ecosistemele
sănătoase şi de către bunurile culturale comune? Există vreo modalitate de a încuraja crearea
de tot mai multe astfel de lucruri, în acelaşi mod în care acordul social cu privire la valoarea
aurului ne face să extragem din ce în ce mai mult aur? La fel cum monetizarea aurului ne face
să îl râvnim şi să căutăm să producem cât mai mult, precum şi să renunţăm la el doar pentru
a îndeplini o nevoie reală, urgentă, tot astfel folosirea acestor lucruri pentru bani ne poate face
să creăm tot mai multe, să creăm o planetă mult mai frumoasă şi să le sacrificăm doar pentru
un motiv bine întemeiat, numai ca răspuns la o nevoie reală, numai pentru a crea ceva la fel
de valoros ca ceea ce a fost distrus. Noi distrugem multe lucruri pentru bani, dar nu
distrugem, în mod voit, banii înşişi. Şi aşa ar trebui să fie, de fapt.
Întrebarea legată de susţinerea monedei ne duce către întrebări mai vaste şi mai importante:
Cine va ajunge să creeze bani şi prin ce proces?
Ce limite ar trebui să guverneze cantitatea creată?
Care sunt acordurile pe care banii le înglobează?
Mai general, care este povestea valorii pe care o atribuim banilor?

Încă din Grecia Antică, banii au conţinut întotdeauna un acord. De obicei, totuşi,
acordul a fost unul neintenţionat. Oamenii au crezut că aurul era valoros, rareori încetând
să creadă că această valoare era doar una convenţională. Mai târziu, sistemele monetare de
hârtie erau, în mod clar, convenţionale deşi, din câte ştiu, nimeni nu a proiectat emiterea
lor având în minte un anumit scop social, în afară de furnizarea unui mediu de schimb.
Niciodată nu s­a pus întrebarea „ce poveste a lumii creăm noi şi ce fel de bani va îngloba şi
va consolida acea poveste?“. Nimeni nu a decis crearea unui sistem de rezerve bancare
fracţionare, cu scopul conştient de propulsa expansiunea umanităţii. În zilele noastre,
pentru prima dată, avem oportunitatea de a infuza un grad de conştiinţă în alegerea
banilor noştri.

Este momentul să ne întrebăm pe noi înşine ce poveste colectivă dorim să
legiferăm pe acest pământ şi să alegem sistemul monetar în conformitate cu acea poveste.



charles eisenstein-economia sacra banii darul si societatea in epoca tranzitiei

A Treia Cale

Cuvantul "paradigma" inseamna un sablon sau model de gandire care influenteaza felul in care ne comportam.Este ca o harta pe baza careia decidem in ce directie sa o luam.Harta pe care o vedem determina ceea ce facem,iar ceea ce facem determina rezultatele pe care le obtinem.Daca schimbam paradigmele,atat comportamentul nostru ,cat si rezultatele se modifica.

De exemplu,cand rosia a fost adusa in Europa din Americi,un botanist francez a identificat-o cu 'piersica lupului',o planta toxica despre care vorbeau invatatii antici.Consumarea rosiilor putea provoca spasme,spume la gura si chiar moartea,a avertizat el.Prin urmare,colonistii europeni ajunsi in America nu vroiau sa atinga planta,desi o cresteau in gradini ca planta decorativa.In acelasi timp,una dintre cele mai periculoase boli cu care s-au confruntat colonistii a fost scorbutul,dezvoltat din lipsei vitaminei C-care se gaseste din belsug in rosii.Leacul se afla chiar in propriile gradini,dar oamenii au murit din cauza unei paradigme gresite.

Dupa aproximativ un secol,paradigma s-a modificat pe masura ce au aparut noi informatii.Italienii si spaniolii au inceput sa consume rosii.Se spune ca Thomas Jefferson le-a cultivat si a incurajat folosirea lor ca aliment.In prezent,rosia este cea mai raspandita dintre legume.Acum vedem rosiile ca fiind sanatoase,le facem parte a alimentatiei noastre si obtinem o stare de sanatate,Aceasta este puterea modificarii unei paradigme.

Daca eu sunt ecologist si paradigma mea-sau harta mentala-imi arata doar o frumoasa padure virgina,imi voi dori sa o conserv.Daca tu,ca dezvoltator,ai o harta mentala care indica doar depozite subterane de petrol,vei dori sa forezi dupa petrol.Ambele paradigme ar putea fi corecte.Da,exista o padure virgina pe acel teren,dar tot acolo exista si depozitele de petrol.Problema este ca niciuna dintre hartile mentale nu este completa-si nici nu va putea fi vreodata.Dupa cum s-a dovedit,frunzelede rosie chiar sunt otravitoare,asa ca paradigma anti-rosii a fost corecta partial.Desi unele harti mentale ar putea fi mai complete decat altele,nicio harta nu este pe deplin completa,deoarece harta nu reprezinta teritoriul.Potrivit lui D.H. Lawrence,''fiecare jumatate de adevar produce contrazicerea sa prin cealalta jumatate de adevar'".

Daca vad doar harta mentala a primei cai- propria mea harta incompleta-,atunci singurul mod de a rezolva problema este sa te fortez sa imi acepti calea.Este, de asemenea,si singura modalitate de a-mi proteja imaginea de sine:eu trebuie sa inving si tu trebuie sa pierzi.

Daca,pe de alta parte,renunt la harta mea si o urmez pe a ta-cea de-a doua cale-,ma confrunt cu aceeasi problema.Nici tu nu poti garanta ca harta ta mentala este completa si s-ar putea sa platesc un pret imens pentru ca am urmat harta ta.Tu ai putea castiga,dar eu as putea pierde.

Am putea combina hartile,lucru care s-ar dovedi de folos.Am obtine o harta mai elaborata,care sa ia in considerare ambele perspective.Eu as intelege perspectiva ta si tu ai intelege-o pe a mea.Asta inseamna progres.Chiar si asa,am putea totusi avea scopuri incompatibile.Eu vreau in continuare ca padurea sa ramana neatinsa,iar tu vrei sa forezi in padure.Faptul ca eu am inteles harta ta mentala m-ar putea ajuta sa ma lupt cu tine mai bine.

Dar astfel ajungem la partea cea mai interesanta.Acest lucru se intampla cand te privesc si spun:''Putem gasi o solutie mai buna pentru ceea ce ne-am gandit pana acum?''Aproape nimeni nu pune aceasta intrebare,desi ea reprezinta cheia nu doar pentru rezolvarea conflictelor,ci si pentru transformarea viitorului.

Turmalina

Turmalina (sau turmalinul) este un cristal semipreţios.

În antichitate, hindușii și grecii au constatat că de exemplu cristalele de turmalină capătă prin încălzire proprietatea de a atrage obiectele ușoare (cenușa etc.).

În secolul al IV-lea î.Hr. (aproximativ anul 315 î.Hr.) învățatul grec Teofrast a descris o piatră pe care el o numea lyngourion (în latină lyncurium) și care atrage paiele și așchiile de lemn. Această piatră este cel mai probabil ceea ce azi numim turmalină.

Primul care a înțeles că proprietățile turmalinei au de a face cu electricitatea a fost însă naturalistul Carl von Linné în secolul XVII, care pe baza acestei observații a numit turmalina lapis electricus (piatra electrică).


Termenul turmalină a ajuns în limba română din alte limbi europene (în germană Turmalin, franceză tourmaline). La origine se află însă cuvântul sinhalez (limba majoritară vorbită în Sri Lanka) turamali, însemnând „piatră care atrage cenuşa”, ceea ce reflectă proprietățile piroelectrice ale turmalinei.

În secolul XIX, John Mothée Gaugain a descoperit cîteva din caracteristicile importante ale piroelectricităţii:

Sarcina electrică produsă de un cristal de turmalină depinde numai de limitele între care variază temperatura sa.
Între două limite de temperatură date, creșterea temperaturii produce aceeași electricitate ca scăderea acesteia, dar sarcina electrică are semnul opus.
Cantitatea de sarcină electrică este direct proporţională cu aria secțiunii transversale a cristalului, dar nu depinde de lungimea acestuia.


La turmaline se poate constata frecvent fenomenul de pleocroism, adică schimbarea culorii în funcție de direcția de observare. O altă proprietate a cristalelor de turmalină este piezoelectricitatea, care se manifestă prin polarizarea electrică a cristalului ca urmare a unei acțiuni mecanice (presiune sau torsiune) aplicată pe o anumită axă a acestuia.

De asemenea, cele mai multe varietăți de turmalină prezintă și proprietatea de piroelectricitate, adică apariția unei polarizări electrice în urma încălzirii sau răcirii cristalului. Toate materialele piroelectrice sînt în același timp și piezoelectrice. Turmalina este primul material la care s-au observat aceste două proprietăți.

Piroelectricitatea este proprietatea unor anumite cristale anizotrope (cu proprietăţi fizice diferite pe lungimea lui) prin care polarizarea electrică spontană depinde de temperatură.

Substanțele care prezintă această proprietate se numesc piroelectrice, iar apariția sarcinilor electrice la suprafața unui astfel de material în urma încălzii sau răcirii lui se numește efectul piroelectric.

Materiale cu proprietăţi piroelectrice mai sunt şi cuarţul, materiale ceramice și unii polimeri, precum și o serie de substanțe organice ca ţesuturile de os şi de tendon şi colagenul.

Principiul de funcționare constă în absorbția razelor luminoase care cad pe suprafaţa materialului în interiorul acestuia, ceea ce conduce la o mică variație a temperaturii. Ca urmare a efectului piroelectric, pe suprafețele materialului sensibil se acumulează sarcini electrice.

Dintre toate mineralele naturale de pe pământ numai TURMALINA poartă în sine sarcina electrică încărcată permanent, fapt pentru care este numită magnet cristalin. Din toată diversitatea pietrelor este considerată campion absolut pentru spectrul de culori şi nuanţe. Luciul natural, transparenţa şi duritatea i-au conferit acestui mineral un renume meritat al pietrei preţioase.

In China şi Coreea, coroana împăratului era împodobită cu cristale de turmalină.

În componenţa sa conţine: potasiu, calciu, magneziu, mangan, fier, siliciu, iod, flor, etc. În total sunt 26 de microelemente din tabelul lui Mendeleev.

La încălzire, TURMALINA creează un câmp magnetic slab, emană raze infraroşii de undă lungă (FRAI) şi anioni (ionii încărcaţi negativ), care au următoarele efecte:

-măreşte metabolismul celular, se îmbunătăţeşte schimbul de substanţe;
-îmbunătăţeşte circulaţia sangvină locală;
-restabileşte funcţia sistemului limfatic;
-restabileste sistemele endocrin şi cel hormonal;
-îmbunătăţeşte alimentarea organelor şi ţesuturilor;
-contribuie la menţinerea echilibrului sistemului nervos vegetativ (sistemul de excitare şi înhibare a psihicului);
-asigură energia vitală pentru organism;
TURMALINA stimulează circulaţia sanguină şi calitatea sângelui, ceea ce permite acestuia să pătrundă în cele mai subţiri capilare, alimentând organismul cu energie vitală.

Magnetoterapia este o metodă efectivă şi populară a fizioterapiei. Câmpurile magnetice slabe acţionează pozitiv asupra organismului uman. Au ca rezultat:

-reducerea durerilor şi inflamaţiilor;
-sporirea procesului de vindecare în cazul întinderii ligamentelor, arsurilor, rănilor, fracturilor;
-dilatarea vaselor sangvine.
Câmpurile magnetice influenţează pozitiv asupra funcţiilor inimii – creşte circulaţia sangvină în vasele coronare ale inimii şi capacitatea de funcţionare a miocardului.

Functiile TURMALINEI:

Termică. Relaxează muşchii, contribuie la îmbunătăţirea reglării termice, circulaţiei sangvine, creşterea imunităţii. Activează celulele în acea parte a corpului, care este expusă acţiunii.
Acţiunea FRAI. Contribuie la menţinerea echilibrului de apă (elimină edemele, dar nu permite pierderea lichidului), regenerarea ţesuturilor, acţiune antimicrobiană.
Magnetoterapeutică. Reduce inflamaţiile, sporeşte procesele de vindecare. Se elimină stările de oboseală si moleseală.
Actiune asupra punctelor biologic active (ceramica de turmalina are forma de “nasturi”).
Curativă. Ajută la eliminarea toxinelor, sărurilor. Neutralizează mirosul neplăcut al corpului.
Ajută la alimentarea organismului cu oxigen, îmbunătăteste dispozitia, starea psihică si sporeste capacitatea de muncă.



Efectele ionizării negative:

-acţiune antialergică;
-reglarea tensiunii arteriale;
-îmbunătăţirea funcţiilor miocardului;
-îmbunătăţirea funcţiilor mucoaselor şi căilor respiratorii;
-descompunerea radicalilor liberi;
-efect calmant pentru sistemul nervos.


Lumina infraroşie reprezintă un tip de iradiere electromagnetică. În rândul de iradieri, aceasta este amplasată, pe de o parte, după lumina vizibilă; pe de altă parte, cu microunde.

O particularitate a razelor infraroşii este aceea, că orice corp, inclusiv şi organismul uman, nu numai absoarbe sau reflectă iradierea, ci este şi o sursă a acestora.

Iradierea infraroşie este un factor al mediului ambiant, care acţionează asupra corpului uman. Această acţiune este condiţionată de efectul termic. Creşterea temperaturii în rezultatul absorbţiei razelor infraroşii de către ţesuturi duce la reacţii cu caracter: local (hiperemia, mărirea permeabilităţii vaselor) şi general (intensificarea metabolismului, termoreglarea, etc.).

Iradierea infraroşie, invizibilă pentru ochiul uman, pătrunde în ţesuturi la adâncime de 3-7 cm. La pătrunderea razelor infraroşii în organismul uman, în primul rând “răspund” molecule de apă (se ştie că 70% din corpul uman reprezintă apa). Aceste molecule reanimează celulele şi stimulează circulaţia sangvină, ceea ce nu poate să nu aibă efect asupra metabolismului, deoarece are loc îmbogăţirea organismului cu oxigen.

www.terapianaturala.ro

Noni

This fact sheet provides basic information about noni—common names, what the science says, potential side effects and cautions, and resources for more information.

Noni is an evergreen shrub or small tree that grows throughout the tropical regions of the Pacific Ocean, from Southeast Asia to Australia. Noni has a history of use as a topical preparation for joint pain and skin conditions. Today, noni fruit juice has folk uses as a general health tonic and for cancer and chronic conditions such as cardiovascular disease and diabetes.

The noni fruit is most commonly combined with other fruits (such as grape) to make juice. Preparations of the fruit and leaves are also available in capsules, tablets, and teas.

What the Science Says

In laboratory research, noni has shown antioxidant, immune-stimulating, and tumor-fighting properties. These results suggest that noni may warrant further study for conditions such as cancer and cardiovascular disease. However, noni has not been well studied in people for any health condition.
NCCAM-funded research includes a study on noni for cancer to determine its safety and potential effects on tumors and symptoms, as well as a laboratory study of noni’s effects on prostate cancer cells. The National Cancer Institute is funding preliminary research on noni for breast cancer prevention and treatment.
Top

Side Effects and Cautions

Noni is high in potassium. People who are on potassium-restricted diets because of kidney problems should avoid using noni.
Several noni juice manufacturers have received warnings from the U.S. Food and Drug Administration about making unsupported health claims.
Few side effects from noni have been reported, but its safety has not been adequately studied.
There have been reports of liver damage from using noni. It should be avoided if you have liver disease because it contains compounds that may make your disease worse.
Tell all your health care providers about any complementary health practices you use. Give them a full picture of what you do to manage your health. This will help ensure coordinated and safe care. For tips about talking with your health care providers about complementary and alternative medicine, see NCCAM's Time to Talk campaign.


Sources
Morinda. Natural Medicines Comprehensive Database Web site. Accessed at www.naturaldatabase.com on August 5, 2009.
Mueller BA, Scott MK, Sowinski KM, et al. Noni juice (Morinda citrifolia): hidden potential for hyperkalemia? American Journal of Kidney Disease. 2000;35(2):310–312.
Noni (Morinda citrifolia). Natural Standard Database Web site. Accessed at www.naturalstandard.com on August 4, 2009.
Pawlus A, Bao-Ning S, Kinghorn A. Noni (Morinda citrifolia). In: Coates P, Blackman M, Cragg G, et al., eds. Encyclopedia of Dietary Supplements. New York, NY: Marcel Dekker; 2005:1–8.

Dieta alcalina Vs. dieta acida

Exista mai multi parametri care caracterizeaza organismul uman si a caror mentinere intre anumite limite este vitala. Poate cel mai cunoscut dintre acestia este temperatura, cresterea sau scaderea acesteia in afara valorilor normale (hiper-, repectiv hipotermie) putand fi fatale. Daca temperatura, un parametru mai „palpabil” este mai usor de inteles, iar variatiile sale mai usor de cuantificat, nu acelasi lucru putem spune despre pH. Prin pH se masoara aciditatea, respectiv alcalinitatea (bazicitatea) unei substante. Un pH egal cu 7 este considerat neutru, valorile mai mici indicand un mediu acid, iar cele mai mari unul alcalin (bazic).

Pentru a supraviețui, un organism are nevoie de un anumit pH in interiorul si in afara lui si a celulelor constituente. Astfel, organismul uman are nevoie de un pH al plasmei sanguine de 7.4 (7.35-7.45) pentru a supravietui. Orice crestere sau scadere a pH-ului in afara limitelor normale poate fi fatala. Asadar, nu doar scaderea pH-ului (aciditatea) poate fi daunatoare, ci si cresterea acestuia, iar intervalul in care poate varia este extrem de restrans (7.35-7.45).

Ca si comparatie, in ultimii 100 de ani, odata cu dezvoltarea industriei, pH-ul oceanic a scazut de la 8.2 la 8.1 din cauza cresterii concentratiei de CO2. Acest lucru are un impact negativ asupra vietuitoarelor din ocean si poate duce la disparitia coralilor. Chiar si pH-ul din solul in care sunt cultivate plantele poate influenta continutul in minerale al alimentelor pe care ajungem sa le consumam (intrucat mineralele sunt folosite ca tampon pentru mentinerea pH-ului). pH-ul ideal al solului pentru ca nutrientii sa ajunga in plante este cuprins intre 6 si 7. Solurile acide, cu un pH mai mic de 6 pot avea mai putin calciu si magneziu, iar solurile cu un pH mai mare de 7 pot duce la indisponibilitatea fierului, manganului, cuprului si zincului.

Alimentele pot modifica pH-ul organismului?

Desi se spune ca alimentele pot schimba PH-ul corpului, adevarul este ca pH-ul celulelor si al sangelui trebuie sa fie foarte bine controlat pentru a menține viața (7,4). Cel care se modifica este pH-ul urinii. In general, carnea, pestele, produsele lactate, cafeina, zaharul si sarea sunt alimentele cele mai formatoare de acizi, in timp ce fructele si legumele formeaza compusi alcalini, iar cerealele sunt formatoare de acizi slabi.

Chiar daca organismul uman are o mare capacitate de reglare a pH-ului, odata cu inaintarea in varsta, apare o pierdere graduala a functiei renale de mentinere a echilibrului acido-bazic fapt ce poate duce la instalarea acidozei metabolice indusa de dieta.

In ceea ce priveste pH-ul alimentatiei umane, au intervenit numeroase schimbari fata de vremurile cand hrana era procurata prin vanatoare. Odata cu revolutia agricola (ultimii 10.000 de ani) si cu si mai recenta industrializare (ultimii 200 de ani), s-a inregistrat o scadere a potasiului (K) comparativ cu sodiul (Na) si o crestere a clorurilor comparativ cu bicarbonatul din dieta. Raportul potasiu/sodiu s-a inversat, K/Na era in trecut 10/1, in timp ce in dieta moderna acest raport este de 1/3.

In general, alimentatia moderna este saraca in magneziu, potasiu si fibre, fiind bogata in grasimi saturate, zaharuri simple, sodiu si cloruri. Aceast tip de alimentatie poate induce acidoza metabolica.

Un alt aspect care trebuie clarificat este cel referitor la proteine. Conform unor teorii proteinele sunt „rele” intrucat alimentele bogate in proteine sunt formatoare de acid. Studiile au aratat insa ca proteinele nu determina obligatoriu o crestere a aciditatii deoarece aceasta poate fi compensata imediat de o alcalinizare si, se pare ca proteinele ajuta organismul sa excrete acizii. Mult mai important este tipul protenei. Proteinele din plante par sa fie mai protectoare comparativ cu cele de origine animala, care contin mai mult sulf ce contribuie la acidifiere.

O dieta saraca in carbohidrati si bogata in proteine influenteaza foarte putin chimia sangelui, dar poate cauza multe schimbari in chimia urinii. Nivelul magneziului urinar, al citratului urinar si pH-ul sunt scazute, calciul urinar, acidul uric nedisociat si fosfatul fiind crescute. Toate acestea duc la cresterea riscului de calculi renali. Nivelul magneziului urinar, al citratului urinar si pH-ul sunt scazute, calciul urinar, acidul uric nedisociat si fosfatul fiind crescute. Toate acestea duc la cresterea riscului de calculi renali.

In concluzie...

Dietele alcaline determina un pH mai crescut (alcalin) al urinii ce poate avea ca efect scaderea calciului eliminat prin urina. Nu exista suficiente dovezi ca acest fapt ar imbunatati sanatatea oaselor sau ca ar preveni aparitia osteoporozei. In orice caz, dieta alcalina poate avea numeroase alte beneficii pentru sanatate:

Aportul crescut de fructe si legume din dieta imbunatateste raportul K/Na iar acest fapt ar putea fi benefic pentru sanatatea oselor, poate reduce epuizarea musculara si poate fi benefic in unele afectiuni, cum ar fi hipertensiunea arteriala.
Dieta alcalina poate duce la cresterea nivelului hormonului de crestere fapt ce poate avea numeroase beneficii, de la sanatatea cardiovasculara pana la memorie si cognitie.
Cresterea magneziului intracelular, necesar pentru functionarea multor sisteme enzimatice, este un alt beneficiu al dietelor alcaline. In plus, magneziul necesar pentru a activa vitamina D poate la randul sau aduce numeroase beneficii.
Alcalinitatea poate avea beneficii suplimentare in tratamentul cu anumiti agenti chimioterapici care necesita un pH mai crescut.

Nutritionist Adina Rusu

Paulownia - arborele cu cea mai rapida crestere

Paulownia este un gen de 6 – 17 specii (functie de autoritatea taxonomica) de plante din familia monogenerica Paulowniaceae, inrudita si uneori inclusa in familia Scrophulariaceae. Este nativa in China, Laos si Vietnam, si foarte cultivata in alte parti din Asia de Est, mai ales in Japonia si Koreea. Sunt pomi ce is pierd frunzele toamna, cu o inaltime de 12–15 m, cu frunze mari sub forma de inima, cu diametrul de 15–40 cm, frunze ce sunt aranjate in perechi opuse pe creanga. Florile sunt produse primavara devreme in buchete lungi de 10–30 cm, cu o corola tubular violeta ce seamana cu floarea de degetel rosu. Fructul este o capsula uscata, ce contine mii de seminte foarte mici.

Genul, numit initial Pavlovnia dar care acum este scris Paulownia, a fost numit in onoarea Reginei Anna Pavlovna a Olandei (1795–1865), fiica Tarului Pavel I al Rusiei. Din acelasi motiv mai este numit si ”arborele printesei”

Este popular in China pentru reimpaduriri,plantarea pe marginea drumului si ca arbore ornamental. Unele carti scriu ca va creste bine pe o mare varietate de tipuri de sol, mai ales cele sarace, si necesita multa lumina si nu ii place apele freatice ridicate. Cheresteaua de Paulownia este un lemn pal albicios cu fibra dreapta, dar poate fi si gri argintiu, brun deschis sau rosiatic. Caracteristicile sale de rezistenta la putrezire și un punct de aprindere foarte mare asigură popularitatea acestui lemn pe piața mondială. Paulownia cultivata in plantatii are în general, inelele de crestere distanțate larg si, prin urmare, este mult mai puțin valoroasa. Lemnul este folosit in China, Koreea si Japonia pentru a face placile sonore la instrumentele muzicale cu corzi, cum ar fi guqin, Pipa, Koto si kayagum.


Lemnul de Paulownia este foarte usor, cu granulatie fina, moale, rezistent la incovoiere si este folosit pentru lăzi, cutii, și saboți. Conținutul său scăzut de silice reduce tocirea lamelor, făcându-l lemnul preferat pentru cutiile in care se pastreaza instrumentele japoneze cu margini ascutite. Lemnul este ars pentru a face carbune pentru desenarea de schițe și pulbere pentru focurile de artificii, din coaja se poate face o vopsea, iar frunzele sunt folosite în preparatele vermicide. Din lemnul sau gri-argintiu este tăiat un furnir din care se fac carti speciale de vizita.Aceste proprietăți de granulatie fina, moliciune si, de asemenea, rezistenta la incovoiere, face acest lemn de Paulownia extrem de potrivit pentru a face planșele de lemn pentru surfing. Tom Wegener din Noosa, Australia, fratele sau Jon din Hermosa Beach, California si, mai recent, “Empress Surfboards” sunt printre dezvoltatorii ce au initiat folosirea acestuia. Spre deosebire de cele realizate din lemn de balsa, placi de surf din lemn de Paulownia nu trebuie să fie slefuite.Mai recent, este utilizat ca material principal pentru chitarele electrice low-cost și ca bază pentru schiuri turistice ușoare. Acesta este adesea folosit în chitare ca material de baza, apoi se lamineaza cu un lemn mai durabil, cum ar fi Dean ML XM care este format din Paulownia ca material de baza, dar care este apoi acoperit cu lemn de mahon.

Paulownia creste extrem de repede; pana la 6 m pe an atunci cand este tanar. Unele specii de Paulownia de plantație pot fi recoltate pentru a face cherestea în mai puțin de cinci ani. Odată ce copacii sunt recoltati, se regenereaza din rădăcinile existente, ceea ce le obține numele de “copaci Phoenix.” Paulownia are capacitatea de a recupera relativ repede loturile de teren afectate ecologic și chiar deteriorate.

Recent, Paulownia a primit o mare atentie pentru proprietatile sale benefice pentru mediu și a fost prezentat ca o posibila solutie la problema defrișărilor la nivel mondial, problema ce se află în centrul dezbaterii privind schimbările climatice. Acesta este folosit ca un copac de reîmpădurire în mai multe țări, printre care Australia, Germania, China, SUA și Panama. Proiecte de reîmpădurire, utilizând specii de Paulownia sunt conduse de organizații, cum ar fi EcoTech Timber, Inc, ECO2 Forests Inc, Robinia Invest, Eco Sustainable Systems, Silva Tree and Kiri Park Projects impulsionate de creșterea rapidă a Paulownia și beneficiile suplimentare asupra mediului.

De asemenea, speciile de Paulownia s-a dovedit ca permite creșterea producției de alimente și pentru a preveni eroziunea solului. Un proiect de reîmpădurire mare din China a crescut producția de alimente în Râul Galben și câmpiile inundabile Yangtze și a stopat eroziunea pe aproximativ 3.15 milioane ha de teren.

Cultură forestiera Paulownia funcționează bine doar în soluri foarte bine drenate, cu ploi de vară sau acolo unde exista disponibila apa pentru irigații. Prin numeroase incercari si dezvoltari realizate in domeniul Paulownia din Australia, Joe Virtanen de la Australian Paulownia Trees and Plantations si James Lawrence de laf Toad Gully Growers, au aratat ca este mult de facut pentru a obtine o plantatie de succes; in principal prin selectia celor mai performante genetic exemplare si prin imbunatatirea conditiilor de crestere, cum ar fi cultivarea pentru a creste drenajul si a adauga ingrasaminte si irigarea.

Cuprinde circa 20 - 23 specii :

Paulownia australis
Paulownia catalpifolia
Paulownia coreana
Paulownia duclouxii
Paulownia elongata
Paulownia fargesii
Paulownia fortunei
Paulownia glabrata
Paulownia grandifolia
Paulownia imperialis
Paulownia kawakamii
Paulownia lilacina
Paulownia longifolia
Paulownia meridionalis
Paulownia mikado
Paulownia recurva
Paulownia rehderiana
Paulownia shensiensis
Paulownia silvestrii
Paulownia taiwaniana
Paulownia thyrsoidea
Paulownia tomentosa
Paulownia viscosa

De pe situl www.paulowniaonline.net aflam ca in tara noastra cele mai adaptate la clima noastra sunt: p.elongata si p.tomentosa.