Sângele ca ritual

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

Trebuie să ştiţi că există o lege magică conform căreia dacă vreţi să obţineţi rezultate foarte înalte, trebuie să sacrificaţi ceva din personalitatea voastră, pentru că, prin această renunţare veţi elibera o energie care va alimenta succesul. Această lege stă la baza sacrificiilor rituale pe care le găsim încă din antichitate în toate religiile. Atunci când implorau zeii pentru succesul unei acţiuni, cei vechi sacrificau animale, cu gândul că energiile conţinute în sângele care curge se va propaga în atmosfera înconjurătoare şi va alimenta anumite entităţi care îi vor ajuta la realizarea cererii lor. Dar a venit Iisus şi El i-a învăţat pe oameni să nu mai sacrifice lucruri exterioare: animale, fructe, făină, ulei, căci chiar dacă aceste daruri reprezentau un sacrificiu pentru cel ce le făcea, nu era totuşi un sacrificiu la fel de important ca şi renunţarea la anumite slăbiciuni, pofte sau dorinţe. Acestea din urmă constituie adevăratul sacrificiu. Deci, Iisus a venit şi a cerut oamenilor să nu mai sacrifice animalele exterioare, bietele de ele, care n-au greşit cu nimic pentru a merita o soartă atât de crudă, ci animalele interioare. Şi cum natura inferioară este locuinţa tuturor acestor jivine, ea trebuie arsă la focul sacrificiului pentru ca ea să poată elibera toate forţele acumulate în ea. În acel moment, spiritul, sub formă de lumină, de căldură şi de viaţă se va găsi în abundenţă.

În viaţa spirituală, niciun mijloc exterior nu poate acţiona într-un fel durabil dacă omul nu trăieşte o existenţă pură şi cu bun simţ. Numai că, deoarece nu se explică aceste adevăruri oamenilor, ei îşi fac iluzii. Ei poartă cruci crezând că, dacă Iisus i-a salvat vărsându-şi sângele pe cruce, simbolul acestei cruci îi va salva. Din păcate, nu. Vedem tot timpul oameni purtând cruci, dar care se complac în condiţii deplorabile. Pentru că ele trebuie purtate în interior, sub o altă formă: ca şi calităţi şi virtuţi. Numai cu această condiţie crucea este eficace, benefică, magică. Dacă purtaţi o cruce în exterior, fie că este din aur, din fildeş sau din orice alt material, ea nu va putea face nimic ca să vă ajute. Dar dacă în această cruce puneţi credinţa şi dragostea voastră, dacă prin intermediul ei vă legaţi de Cristos, pentru a transforma viaţa voastră, în acel moment da, ea poate deveni o putere extraordinară.
Această lege se aplică de asemenea pentru locurile sacre. Există pe pământ locuri care au devenit adevărate talismane pentru că sfinţi sau Iniţiaţi care au trăit şi muncit acolo au lăsat amprente pure şi luminoase. Graţie acestor amprente, se pot produce miracole: anumite persoane pot fi vindecate, alţii au revelaţii care le transformă întreaga viaţă. Dar, pentru a-şi conserva puterile magice, aceste locuri trebuie să fie păzite cu vigilenţă, la adăpost de tot ce ar putea tulbura atmosfera. Pentru că, oricare ar fi sfinţenia unui loc şi oricâte amprentele pure şi luminoase s-ar fi depus peste tot, pe pereţi, pe obiecte, totul va dispărea dacă acel loc va fi expus venirii şi plecării oamenilor care, din cauza gândurilor şi sentimentelor lor, transportă cu ei entităţi tenebroase. De aceea trebuie vigilenţă: dacă, prin gândurile şi sentimentele lor, oamenii nu sunt capabili să respecte locuri care au fost sfinţite prin trecerea unei fiinţe luminoase, locuitorii invizibili care sunt acolo pentru a-i ajuta pleacă în altă parte, în alte locuri mai propice manifestării lor.
Câţi oameni îşi imaginează că, pentru că au fost botezaţi la naştere, sunt la adăpost pentru tot restul vieţii! Ei au fost botezaţi, bineînţeles, dar dacă ei cred că spiritele rele nu vor îndrăzni să intre din cauză că li s-a pus apă şi pământ sfinţit pe frunte atunci când au fost mici, se înşeală! Toţi diavoli vor intra, nu le este frică, să ştiţi că nu sunt impresionaţi de botez. Botezul, ca şi toate celelalte acte sacre, este un talisman şi dacă cei botezaţi nu lucrează asupra lor toată viaţa pentru a conserva, a amplifica efectele botezului, nu va mai rămâne nimic din el. Sunteţi botezaţi, sunteţi spălaţi de păcatele voastre, este bine, dar trebuie să continuaţi toată viaţa să menţineţi ceea ce a fost depus în voi în momentul botezului. În fiecare zi trebuie să vă purificaţi conştienţi, din toată inima şi din tot sufletul. Unii sunt atât de mândri şi satisfăcuţi că au fost botezaţi, că îşi imaginează că nu mai au nevoie de nimic. Dar dacă vedem cum trăiesc, vedem că sunt ca şi ceilalţi care nu au fost botezaţi, sau chiar mai rău!
Numai că, încercaţi să explicaţi asta creştinilor. Ei sunt încăpăţânaţi, ei cred în eficacitatea absolută a botezului, ca şi în faptul că, vărsându-şi sângele, Iisus i-a salvat o dată pentru totdeauna. Ei bine, nu, ei pot fi botezaţi, pot purta cruci sau medalii, pot să aprindă lumânări, pot să spună rugăciuni, dar în realitate, cât timp nu fac nimic ei înşişi pentru a se apropia de exemplul pe care l-a dat Iisus, nimic nu-i va salva şi toate aceste practici devin chiar ridicole.
Poate fi foarte benefic pentru evoluţia voastră să purtaţi talismane, cruci, medalii, să vizitaţi locuri sfinte, să primiţi binecuvântări, dar nu contaţi numai pe acestea pentru a fi mântuiţi dacă nu faceţi nimic asupra voastră înşivă. Voi sunteţi aceia care prin atitudinea interioară, prin gândurile voastre, trebuie ca în fiecare zi să umpleţi cu viaţă talismanele pentru ca ele să continue să acţioneze favorabil asupra voastră.

Luna acţionează magnetic asupra mareelor, vegetaţiei, dar şi asupra ciclurilor femeii. Din acest motiv vrăjitorii folosesc în special sânge menstrual pentru practicile magice. Sângele este un fluid care poartă forţe şi energii şi în particular sângele menstrual, cu atât mai mult cu cât pierderea sa este asociată la femeie cu stări psihice determinate, care impregnează acest sânge.
Ştiinţa iniţiatică învaţă chiar că entităţile lumii astrale sunt acolo, în jurul femeii, gata a se hrăni cu emanaţiile sângelui ei. Dacă femeia nu este vigilentă, dacă ea se lasă pradă sentimentelor şi gândurilor inferioare, sau pronunţă răutăţi la adresa cuiva, aceste entităţi pun stăpânire pe emanaţiile sângelui care se evaporă şi pot face astfel rău oamenilor. De aceea Moise, de exemplu, a interzis femeilor de a intra în locurile sfinte în timpul perioadei de menstruaţie. În realitate, menstruaţia este neutră în sine, nu are nimic impur, totul depinde de femeie, de gândurile sale, de sentimentele ei, şi cum le foloseşte. Cât despre vrăjitoare, este cunoscut că ele utilizează acest sânge în mod conştient pentru a-şi realiza proiectele; ele impregnează obiecte pentru a hrăni larvele, elementalii, cărora le cere apoi să execute ordinele lor oribile.

Un Maestru, trebuie s-o ştiţi, este la fel ca toţi ceilalţi oameni: are aceleaşi organe care-l fac să simtă aceleaşi nevoi şi aceleaşi dorinţe. Iar dacă îi tăiaţi o bucată de carne, veţi vedea că sângele său va curge roşu ca la toată lumea! Diferenţa este că la un Maestru conştiinţa este mult mai vastă decât la majoritatea oamenilor: el are un ideal, puncte de vedere superioare şi, mai ales, a ajuns la o perfectă stăpânire de sine. Evident, pentru aceasta trebuie foarte mult timp şi o activitate gigantică; de aceea nimeni nu poate deveni Maestru într-o singură încarnare.

În Lumea invizibilă plutesc creaturi monstruoase, produse de gânduri şi sentimente ale oamenilor criminali, ale magicienilor negri şi care caută să intre peste tot unde găsesc o poartă deschisă, adică oameni slabi, incapabili să se apere. Deci, abia după ce v-aţi purificat şi întărit pentru a nu fi invadaţi de aceste Entităţi întunecate, puteţi să vă exersaţi fără pericol să faceţi vidul din voi înşivă. De altfel, anumite simboluri ale creştinătăţii, ca cupa Graal-ului, arată că aceste practici ale vidului nu aparţin în mod exclusiv Tradiţiilor orientale, ca budismul zen. Cupa Graal-ului conţine un întreg Învăţământ. Cupa este un simbol feminin care invită discipolul să se pună într-o stare de receptivitate pentru a atrage această chintesenţă cosmică care este sângele lui Hristos. Spiritul lui Hristos devine Sfântul Graal: toată fiinţa sa este o cupă în care Hristos vine să locuiască.

Există o legătură între stările psihice şi stările fizice. Tristeţea, de exemplu, acţionează asupra căilor simpatice, care, având un rol vasoconstrictor, începe să contracte sistemul arterial. Această contracţie produsă de tristeţe, împiedică deci circulaţia sângelui, şi, prin urmare, de asemenea, şi digestia, respiraţia, etc... Ne simţim, deci, comprimaţi, sărăciţi, abandonaţi. Nu e chiar aşa, dar e o impresie ce rămâne. Pentru a pune în acţiune, în sens invers, nervii care dilată, trebuie să apelăm la bucurie, dragoste, şi, în fiecare dimineaţă, la trezire, în loc să ne gândim: “Nu mai am bani, iubita mea mă înşeală, n-am primit scrisorile pe care le aşteptam...” trebuie, din contră, să ne străduim să avem o gândire pozitivă. În fiecare dimineaţă, trezindu-se, un adevărat discipol gândeşte aşa: “Domnule Dumnezeu, Creatorul nostru, Îţi mulţumesc că m-am trezit în viaţă, sănătos, putând să respir, să merg, să cânt, să privesc, să aud... pentru că acestea sunt comori inestimabile.” Trebuie să ne sculăm bucuroşi, mulţumind Domnului. Dacă oamenii îmbătrânesc atât de repede, este din cauză că nu ştiu cum să cheme în fiecare zi bucuria.
Plexul solar e un centru extrem de important şi trebuie să evităm tot ceea ce ar putea să îl contracte, pentru că el întreţine mai departe contracţia vaselor de sânge şi diferitelor canale ale organismului. Şi când sângele sau celelalte lichide circulă prost, se formează depozite care, cu timpul, sfârşesc prin a provoca tot soiul de probleme. Ceea ce perturbă mai mult plexul solar sunt manifestările dezordonate ale corpului astral: frica, furia, gelozia, dragostea pasională. Şi cum plexul solar e un rezervor de forţe, consecinţa acestor dizarmonii e o demagnetizare totală. Când simţiţi un frison sau un şoc, imediat veţi fi golit de forţe, picioarele nu vă mai susţin, mâinile vă tremură, capul vă este vid. Aceasta semnifică că plexul vostru solar şi-a epuizat forţele sale.

Se spune adesea că inima este cea care înţelege şi se vorbeşte de inteligenţa inimii... Chiar şi Evangheliile fac aluzie la inimă ca un organ de înţelegere. Dar despre ce inimă e vorba? Evident că nu e vorba de cea fizică, organul care pompează sânge. Nu, adevărata inimă, inima iniţiatică este plexul solar, el este cel care simte, înţelege, sesizează mari adevăruri cosmice. Creierul ştie numai să studieze, să scrie, să vorbească, etc. chiar fără a avea o idee clară despre lucruri. Priviţi cum se petrec lucrurile în lumea actuală: se discută, se scrie, dar în realitate nu s-a înţeles nimic, pentru că e imposibil de a se înţelege corect cu creierul. Lucrurile trebuie trăite pentru a le înţelege, trebuie trăite cu toată fiinţa.
Când trăiţi un sentiment, când simţiţi în voi teama, îngrijorarea, dragostea, nu le simţiţi în creier, nici în inima fizică, ci în plexul solar. Deci, plasând inima în plexul solar, Iniţiaţii arătau că ei cunoşteau mult mai bine adevărata anatomie şi fiziologie umană decât biologii care nu văd decât ce e fizic şi material. Ei suprimă adevărata realitate a fiinţei umane, în timp ce Iniţiaţii sunt interesaţi mai întâi de această parte invizibilă şi subtilă. Aceştia din urmă posedau o ştiinţă prodigioasă, dar ţineau multe lucruri ascunse, pentru că revelarea lor ar fi fost periculoasă; atunci nu spuneau numai unele lucruri şi toţi ceilalţi trebuiau să le descopere pe celelalte.
Trebuie ştiut că plexul solar controlează majoritatea funcţiilor corpului fizic, dar şi că tot el a creat şi alimentează creierul. Da, creierul e o creaţie a plexului solar, e copilul său; de aceea plexul solar îl hrăneşte, iar când încetează să-i mai trimită hrana, omul îşi pierde posibilităţile: devine somnolent, sau îl doare capul şi nu mai poate să gândească.

Funcţia fiziologică a splinei este, o ştiţi, de a forma globulele roşii ale sângelui. Nu e de mirare, deci, că centrul eteric al vitalităţii e plasat chiar deasupra ei. Pentru a capta particolele de vitalitate care vin de la soare, trebuie ca dimineaţa să vă gândiţi la acest centru pentru a-l activa, a-l face mai receptiv, şi a absorbi astfel mai bine lumina soarelui pentru a ameliora sănătatea şi vigoarea voastră.
Prin observaţie, disecţie, cu ajutorul aparatelor din ce în ce mai perfecţionate, anatomiştii care studiază de secole corpul uman au ajuns la o cunoaştere foarte detaliată a structurii sale fizice; dar sunt departe de a găsi ceea ce au găsit Iniţiaţii, care graţie clarviziunii lor şi experienţei lor spirituale au descoperit anatomia subtilă a omului. Şi una din descoperirile cele mai impresionante este cea pe care au făcut-o Iniţiaţii Indiei privind sistemul celor şapte chakre. De mai multe milenii, ei învaţă că deasupra corpului fizic, în corpurile eteric şi astral, omul posedă centrii subtili situaţi pe axa coloanei vertebrale. Ei îi numesc aceştri centri Chakre (în sanscrită înseamnă “roată”) sau lotuşi.
De jos în sus aceştia sunt:
- la baza coloanei vertebrale: Muladhara, lotusul cu patru petale.
- deasupra organelor genitale: Svadhishana, lotusul cu şase petale
- în regiunea buricului şi al plexului solar: Manipura, lotusul cu zece petale
- în regiunea inimii: Anahata, lotusul cu doisprezece petale
- în partea din faţa gâtului: Vishuda, lotusul cu şaisprezece petale
- între cele două sprâncene: Ajna, cu două petale mari, divizate în 48 de petale fiecare: în total 96 petale
- în creştetul capului: Sahasrara, lotusul cu o mie de petale. În realitate el are 960 petale, iar în mijloc are o corolă de 12 petale, în total are 972 petale. Cele 12 petale din mijloc sunt galben aurii, cele 960 sunt violete, iar cele două corole se învârt în sens invers.
Nu se pot găsi urme ale acestor centri spirituali în corpul fizic, pentru că ei sunt situaţi în corpul eteric. Organele corpului nostru sunt subordonate influenţei lor.
Aceşti centri subtili sunt inactivi la aproape toţi oamenii. Pentru a-i stimula, un yoghin trebuie să-şi trezească forţa Kundalini care doarme la baza coloanei vertebrale, şi să o facă să urce străbătând chakrele unde ea declanşează şi eliberează puterile pe care le conţin. Forţa Kundalini e reprezentată ca un şarpe înfăşurat de trei ori în jurul său în interiorul unei figuri triunghiulare, în centrul ceakrei Muladhara. Când se trezeşte, e ca o flamă, un foc care începe să urce în spirală în lungul coloanei vertebrale, şi în urcare ea întâlneşte şi stimulează celelalte chakre. Cu limba sa, spune tradiţia, şarpele Kundalini acţionează asupra fiecărei chakre pentru a suda şi a lega diferite elemente care îi permit să se învârtă. O chakră e un sistem foarte delicat cu un angrenaj de o extremă fineţe şi numai şarpele Kundalini poate regla aceste roţi şi a le pune în funcţiune. În momentul când chakra începe să se rotească, se manifestă facultăţile şi puterile care sunt legate de ea.
Chakrele se deosebesc unele de altele prin culoarea lor, numărul de petale, adică numărul şi intensitatea vibraţilor lor, divinităţile care locuiesc în ele, şi mai ales prin virtuţile şi puterile pe care trezirea lor le conferă omului: Muladhara îi dă energie vitală; Svadhishana îi dă forţa creatoare; Manipura îi dă conştiinţa colectivă; Anahata îi dă iubirea universală; Vishuda îi dă înţelepciune; Ajna îi dă clarviziune; Sahasrara îi dă atotputernicia şi libertatea. Se spune că o divinitate sau Shakti locuieşte în fiecare chakră. Numele lor, începând de jos, sunt: Dakini Shakti, Rakini Shakti, Lakini Shakti, Kakini Shakti, Shakini Shakti şi Hakini Shakti. Ajunsă la sfârşitul călătoriei sale, forţa Kundalini atinge Shiva, principiul masculin. Reunirea celor două principii masculin şi feminin, capul şi coada şarpelui, se face într-o lumină orbitoare. Din acel moment, yoghinul, ajuns pe culme, e liber de orice constrângere.

Când omul va înţelege lucrarea lui Dumnezeu şi va vedea cum e construită lumea, că punctul de plecare este Cerul şi punctul de sosire este Cerul, pământul nu va mai fi pentru el un obstacol. Dragostea vine din Cer şi trebuie să se întoarcă în Cer. Nu există două, trei, sau patru feluri de iubire, e tot timpul acelaşi, dar înţeleasă şi trăită la nivele diferite. Se spune că Dumnezeu este dragoste, nu s-a spus niciodată că diavolul este dragoste... Dragostea vine de la Dumnezeu, şi dacă în coborârea ei nu întâlneşte nici o rezistenţă, ea circulă corect fără a provoca arsuri sau febră. Dragostea care arde e o dragoste care este împiedicată în drumul său. Iată un exemplu: sunteţi în pat cu febră; această febră este cauzată de impurităţile care împiedică circulaţia sângelui şi a forţelor vitale, şi febra este lupta organismului pentru a elimina aceste obstacole.

Dacă nu vreţi să rămâneţi să suferiţi pe pământ, dacă vreţi să intraţi în eternitate nu trebuie să vă mai gândiţi la perpetuarea speciei pentru că aceasta crează legături care vă vor reţine pe pământ: sunteţi legat (ă) de mama (tatăl) copiilor voştri, sunteţi legat (ă) fizic de copiii voştri care sunt carne din carnea voastră, sânge din sângele vostru; şi chiar psihic aveţi legături cu ei de asemenea. De aceea filozofia budhistă învaţă că, chiar când omul pleacă pe lumea cealaltă, când se gândeşte să părăsească totul şi să se elibereze, ei bine nu, el are încă legături cu copiii lui, cu toţi părinţii săi, şi nu poate deci părăsi regiunile inferioare ale planului astral, rămâne un timp foarte aproape de oameni, şi mai ales de membrii familiei sale, pentru a-i observa, participa la viaţa lor şi chiar hrănindu-se prin intermediul lor. După această filozofie, pentru a putea fi liber nu trebuie să te căsătoreşti, nici să ai copii, pentru că aceia care au acceptat să formeze o familie pentru că numele lor să reziste timpului sunt atraşi de nume, de “firmă”, cum se spune, şi trebuie să coboare tot timpul pe pământ pentru că, jos, această familie se gândeşte la ei şi îi cheamă.

Numai Iniţiaţii au reuşit să împace în viaţa lor comunismul şi capitalismul, şi au făcut-o conştient. Ei ştiu că această circulaţie este o lege a vieţii: a lua şi a da... Da, şi viaţa eternă, este de a primi de la Cer, apoi de a împărţi ceea ce ai primit, pentru ca totul să se întoarcă către Cer pentru a fi din nou purificat. Circulaţia în vene este capitalistă: din toate punctele corpului sângele se îndreaptă către plămâni pentru a fi purificat. Apoi, de aici, sângele merge către inimă care îl trimite în tot corpul: circulaţia arterială este deci comunistă.
Circulaţia sângelui este în realitate reflectarea unui proces cosmic. Această energie care vine de la Dumnezeu, din Centru, şi care coboară în toate regnurile naturii (oameni, animale, vegetale...) pentru a le învigora, se încarcă de impurităţi, apoi prin căi necunoscute, ea se întoarce la plămânii şi inima universului pentru a se purifica, înainte de a fi trimisă din nou către creaturi. Această circulaţie, înseamnă capitalismul şi comunismul cu adevărat înţelese.

Toţi vorbesc de servirea patriei, dar, adesea acestea nu sunt decât cuvinte. Se gândesc numai la buzunarul lor, la prestigiu, la putere, posedând încălţări, ghiare, dinţi, pentru a-şi curăţa drumul şi a obţine primul loc. În timp ce alţii, mai competenţi, dar care nu au nici aceste încălţări, nici aceste ghiare, rămân în umbră. Eu nu sunt împotriva politicii, dar pentru mine singura politică valabilă este aceea a Iniţiaţilor care au studiat natura omenească, forţele sale, slăbiciunile, nevoile şi condiţiile spirituale, afective, morale, şi economice în care poate ea să se desfăşoare. Atât timp cât nu posedă aceste cunoştinţe, politica nu poate duce decât la înfruntări sângeroase.
Priviţi-l chiar pe Karl Marx, care este atât de glorios, slăvit, urmat, ei bine, el va claca peste puţină vreme, împreună cu toată suita sa. Da, pentru că nu se rezolvă problemele oamenilor prin lupta de clasă, colectivizarea mijloacelor de producţie etc. Că a fost un geniu Karl Marx, aceasta este sigur, nimeni nu o poate nega, dar că nu a prevăzut totul, că nu a trăit o viaţă divină, că nu a fost un Iniţiat, este la fel de sigur. Recunosc că trebuie să existe oameni calificaţi în fiecare domeniu al vieţii economice şi sociale, dar înainte de toate trebuie la conducere Iniţiaţi care poate nu ştiu nimic din toate acestea, dar cunosc esenţialul.

Dis de dimineata profetii începura invocarile: "Baal... Baal... raspunde-ne". Nici un raspuns. Ilie râdea de ei: "Strigati putin mai tare, ca sa va auda. Poate ca este ocupat cu altceva, poate e plecat în calatorie, sau poate ca doarme". Profetii strigara mai tare si mai mult decât atât, cum stiau sa practice magia îsi facura taieturi în corp pentru ca sperau ca prin sângele care curgea sa atraga larvele si elementalii care sa faca sa cada focul pe altar. Asta a durat pâna la amiaza, dar nimic nu avu loc. Atunci Ilie spuse: "Acum gata. Sa mi se aduca douasprezece pietre. Cu aceste pietre facu un altar în jurul caruia sapa o groapa. El puse lemne pe pietre si un taur taiat în bucati. Pe urma stropi totul cu apa si umplu de asemenea groapa cu apa. Când totul fu gata, Ilie îl invoca pe Cel Vesnic: "Dumnezeu al lui Abraham, al lui Isaac si al lui Israel, fa sa se stie astazi ca Tu esti Dumnezeu în Israel, ca eu sunt slujitorul Tau si ca am facut toate aceste lucruri prin cuvântul Tau". Atunci focul cazu din cer si arse tot: victima, lemnul, pietrele si apa. Toata lumea cazu în genunchi si recunocu ca adevaratul Dumnezeu era Dumnezeul lui Ilie. Dar dupa aceasta, Ilie, putin prea mândru de victoria sa, îi duse pe cei patru sute cincizeci de profeti ai lui Baal pe malul unui râu si le taie capul.

În Fraternitate, avem obiceiul de a medita împreuna, dar si de a cânta împreuna, de a lua masa împreuna, de a face unele exercitii împreuna. De ce ? Pentru ca Învatamântul nostru aduce metode noi pentru ca oamenii sa învete sa traiasca mai înfratiti, aprofundând din ce în ce mai mult constienta universalului. Caci ceea ce lipseste cel mai mult, chiar în învatamintele spiritualiste, este dorinta de a trai o viata colectiva, frateasca. La ei, ceea ce predomina este intelectul, acumularea de cunostinte si de puteri de care sunt atât de mândri dar ei sunt în permanenta separati, izolati; nu se simte o adevarata dragoste între ei. Aici, din contra, încercam sa cream caldura între noi si sa ne apropiem. Deja, cântând împreuna, se face enorm pentru a vibra la unison, pentru a ne acorda, pentru a ne armoniza. Vibratiile, aurele tuturor fratilor si surorilor se unesc si creaza cele mai bune conditii pentru venirea unor entitati luminoase, care aduc vibratiile lor. De aceea este atât de important sa cântam împreuna, asa cum o facem noi înainte de masa, pentru ca spiritele de sus sa vina sa asiste la acest moment sacru, când noi trebuie sa intram, prin hrana, în comunicatie cu trupul si sângele lui Cristos.

Extazul mistic

D staniloae ascetica si-mistica-ortodoxa from Glava Florentina

Islamul

I-ar şoca şi probabil i-ar ofensa pe cei mai mulţi dintre americani să afle că motivul pentru care ei sunt acolo unde sunt, puterea, abundenţa de care se bucură şi poziţia lor în lume se datorează în mod direct religiei islamice şi culturii arabe. Este adevărat, chiar “barbarii” şi “hadj-ii” (aşa cum Limbaugh, Liddy şi alţii îi numesc adesea) cu care Statele Unite se luptă acum sunt responsabili în mod direct nu numai pentru preeminenţa şi puterea americană, ba chiar a întregii lumi occidentale în general.

Dincolo de faptul că civilizaţia apuseană a început în aria Semilunii Fertile, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia (azi Iraq), este o certitudine istorică deasupra oricărei dispute că nivelul intelectual sofisticat al culturii arabe a fost condiţia multora dintre dezvoltările ştiinţifice care au transformat mai târziu Europa în leagănul ştiinţei, al învăţăturii şi al progresului. După instituţionalizarea religiei islamice în regiunea mediteraneană, prestigiul culturii arabe a fost atât de mare încât regii europeni, regi creştini, îşi trimiteau fiii şi fiicele să fie educaţi în centre musulmane ca Toledo şi Cordoba. Cruciaţii creştini care se întorceau din Orientul Apropiat vorbeau despre bogăţia culturii arabe, iscând dorinţa europenilor pentru mărfurile arabe, care a dus la edificarea rutelor comerciale între Europa şi Orientul Apropiat. Bogăţia creată din comerţul cu arabii a condus la emergenţa puterii statelor-oraşe europene ca Veneţia şi Florenţa, care vor deveni punctele unde va apărea Renaşterea în Europa. Progresele arabilor în navigaţie, de la astrolab la compas şi până la navele cunoscute sub numele de caravele, au făcut posibilă sosirea în Lumea Nouă a europenilor. Să nu uităm, Spania şi Portugalia, cele două puteri care au avut un monopol virtual al explorării Lumii Noi pentru o vreme, au fost, timp de 700 de ani, posesiuni arabe.

Ceea ce i-ar învenina pe americani şi mai mult, în special pe aceia dintre ei care se autonumesc creştini, este ideea conform căreia cultura arabă şi islamică nu este doar locul de naştere al civilizaţiei vestice, ci şi salvatorul ei.

Aşa cum se poate observa acum în ştirile difuzate noapte de noapte, un război e în plină derulare. La modul superficial, priveşte chestiuni ca “terorismul” şi “libertatea”. Unii mai fac un pas şi blamează interesele petroliere şi bancare, ca să nu mai vorbim despre lebensraum-ul (spaţiul vital) al Israelului. Şi pe când toate aceste lucruri cântăresc în compoziţia generală, unele mai mult ca altele, adevăratul război este între două viziuni asupra lumii.

În timpul dezbaterilor care au avut loc la Naţiunile Unite între cabala internaţionalistă condusă de Franţa, Germania, Rusia, Belgia şi China pe de o parte, şi de naţionaliştii conduşi de Statele Unite, Marea Britanie (şi în spatele scenei, Israelul), a fost un “ping-pong” de fraze în limbaj codat. Gaşca naţionalistă, reprezentată în dezbateri de Colin Powell, a vorbit despre “Bătrâna Europă” într-o încercare dojenitoare de a-i zugrăvi pe cei care se opun războiului împotriva Iraqului ca arieraţi în gândire, spre deosebire de cei din Lumea Nouă, care erau luminaţi şi se aflau acolo pentru a salva întrega umanitate de pericolul oamenilor dăunători şi a ideilor lor. Şi deşi ştim că motivele pentru care gaşca internaţionalistă se opunea războiului împotriva Iraqului aveau puţine în comun cu orice ieşea din cadrul protejării propriilor interese de afaceri şi a stăvilirii hegemoniei americane în lume, în schimbul unei hegemonii internaţionaliste, s-a văzut că există, cel puţin de partea “coaliţiei benevole”o dorinţă să se renunţe la ethosul Lumii Vechi (adică al Orientului Mijlociu) care se opune construirii Noii Ordini Mondiale pe care Bush Bătrânul a propovăduit-o în urmă cu mai mult de o decadă, chiar dacă este vorba ca Statele Unite să preia rolul de leader al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Pentru “Lumea Nouă”, şi în consecinţă în raport cu Noua Ordine Mondială, lumea arabă/islamică are valori înapoiate. Ea interzice avortul şi controlul naşterilor. Membrii ei au familii numeroase, în opoziţie cu Occidentul, ale căror familii au în medie doar doi copii. Interzice serviciile bancare de tip cămătăresc, cărora Occidentul le datorează propria sa superioritate economică. Societatea arabă/islamică este una de tip “închis” (a se citi: lipsită de sodomie, de pornografie, de mod de viaţă homosexual şi altele asemenea). Această societate este “crudă” (a se citi: nu au oameni care să-şi aştepte pedeapsa cu moartea timp de douăzeci de ani). Şi în cele din urmă, nu acceptă regulile impuse de piaţă, adică vor un preţ just pentru singura lor sursă de bogăţie, petrolul lor, în loc să-l dea Occidentului pentru o fracţiune din valoarea lui. Cu alte cuvinte, lumea islamică este acum ceea ce a fost cândva lumea creştină. Şi ceea ce ar trebui să fie.

Oricine poate auzi acum strigătele scoase de cei care nu s-au gândit la toate acestea într-un mod critic, mai ales ale guriştilor bine plătiţi de la TV şi de la radio care pozează grotesc în creştini. “Este cumva religia lui Muhammad mai bună decât religia lui Iisus Hristos?” Nu, mai degrabă ce vreau să spun este că religia Islamului seamănă cu Creştinismul mai mult decât o face creştinătatea occidentală din zilele noastre, pentru că creştinătatea Vestului de azi nu este creştinătate câtuşi de puţin, ci un amestec diluat de New Age cu anumite atribute spirituale care, deşi numite creştine, pot fi găsite în aproape fiecare religie cunoscută. De-a lungul decadelor de influenţă şi propagandă distructivă prin mass-media şi lumea universitară, creştinismul oficial al Occidentului a fost redus la o singură poruncă, vagă şi greu de precizat, care este “fii de treabă”.

Ca să punem punctul pe i, lăsând departe toate celelalte motive implicate în acest război care au fost enumerate la începutul acestui eseu, ceea ce există în Orientul Apropiat, sau în Lumea Veche, aşa cum o numesc unii, este o cultură încă devotată principiilor care privesc valorile morale de bază, valori care încă nu au fost copleşite de influenţa corupătoare a mass-mediei sau a banilor occidentali. În timpul ultimilor 50 de ani, fiecare cultură s-a prăbuşit în faţa puterii corupătoare care caută să reducă la dimensiunea de sclav fiecare om în aşa măsură încât fiecare individ este redus la valoarea a ceea ce produce şi a ceea ce consumă, iar aplicându-se această metodă, indivizii aflaţi în spatele acestui program au înlăturat în linişte dar în mod decisiv fiecare obstacol aflat în calea lor, fie că este vorba despre religie, cultură, morală, tradiţii sau paradigme, folosindu-se de mass-media, de academii, şi de finanţe. Toate, mai puţin cultura din lumea islamică/arabă.

Prin sintagma “arabă/islamică” nu ar trebui să se înţeleagă doar aspectul “musulman”. Cultura existentă în lumea arabă este creaţia atât a creştinilor cât şi a musulmanilor în egală măsură. Pe acest teritoriu, milioane de creştini au aceeaşi cultură ca şi egalii lor islamici, la fel cum cei mai mulţi dintre americani, indiferent de religia lor, au aceeaşi cultură. Atât creştinii cât şi musulmanii resping noţiunile “moderne” ca avortul, controlul naşterilor, sodomia, pornografia, cămătăria şi “valoarea de piaţă” a serviciilor şi a resurselor. Ei încă văd familia, familia de tip tradiţional, cu toate rolurile ei tradiţionale, ca fiind cea mai importantă piatră de temelie a societăţii lor, şi iau foarte în serios orice o ameninţă. Recunosc valoarea copiilor lor, şi cât de periculos a devenit relativismul moral al Occidentului, de natură să ameninţe în mod direct stabilitatea societăţii lor. Ei recunosc că dacă societatea ca un întreg şi copii lor sunt expuşi ideilor care promovează degenerarea morală pentru o perioadă întinsă de timp, atunci în cele din urmă şi fără îndoială decăderea lor naţională se va produce la rândul ei.

Oricine poate constata faptul că Noua Ordine Mondială şi-a utilizat şi-şi utilizează toate resursele şi influenţele pentru a castra şi a neutraliza orice opoziţie la agenda ei în lume. Biserica Romano-Catolică, în trecut o putere politică temută de preşedinţi şi de primi-miniştri din întreaga lume, a devenit vetustă. Prin intermediul purtătorilor de cuvânt ca Ioan-Paul II, Noua Ordine Mondială a fost îmbrăţişată în mod deschis, şi dacă din când în când Biserica îşi permite câteva mici exuberanţe şi iese din coloană, ei bine, gaşca Noii Ordini Mondiale difuzează câteva ştiri despre acuzaţii de pedofilie şi abuz. Degeaba grupurile protestante, conduse de oameni influenţi de televiziune şi de radio, vorbesc despre pericolele Noii Ordini Mondiale şi despre secularizarea Occidentului, ei nu se sfiesc să-l susţină în mod deschis pe Bush atunci când acesta ia iniţiative prin intermediul a diferite legi să ne jefuiască libertăţile sub umbrela protecţiei împotriva terorismului, la fel cum “uită” în mod convenabil cedările lui Bush în faţa lobby-ului pro-avort în diferite momente. Aşadar, cu excepţia câtorva insule de îndârjită rezistenţă, nu a mai rămas nimeni împotriva Noii Ordini Mondiale în afara lumii arabe/islamice.

Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă/islamică ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, şi dacă influenţa seculară/atee a agendei Noii Ordini Mondiale ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Occidentului creştin să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii occidentali şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai “extremismului islamic”.

Mark Glenn este american, fost profesor de liceu devenit scriitor/comentator. Articolul de mai sus a apărut în Media Monitors Network (MMN).

http://www.mediamonitors.net/markglenn1.html

Isus ca rebel

ISUS CA REBEL-Karl Kautsky

KARL KAUTSKY

Andres Bisonni

Putere și religie

Daca acceptam,conventional,semnificatia pe care am dat-o termenului de "putere",atunci putem afirma ca sarcina traditionala a religiei a fost aceea de a furniza o arie rituala pentru implinirea puterii individului in conditii socialmente tolerabile.Ea si-a indeplinit intotdeauna aceasta sarcina cu o mare inteligenta etologica si ecologica,psihologica si antropologica,sociologica si economica.Daca admitem ca toate popoarele lumii sunt atrase de destinul Occidentului,atunci trebuie sa deducem din aceasta ca schimbarile din Occident in raport cu religia sunt,in ultima instanta,valabile pentru destinul tuturor popoarelor lumii.

Cu incepere din iluminism-si lucrul a fost pus in evidenta in eseurile lor respective atat de M.Lombardo,cat si de G.Romanato-Statul a inceput,putin cate putin,sa ia asupra sa sarcini care,in mod traditional,erau rezervate religiei.Este fenomenul pe care il numim "secularizare".Totusi Statul,a carui functie sociala si psihologica este diferita de cea a religiei,nu a putut sa-si asume obligatia de a oferi spatii potrivite pentru desfasurarea completa a puterii individului.Astazi capacitatea Statului de a da un sens existentei lumesti ramane in limitele sistemului de productie occidental.Si pentru ca,dupa cum am vazut,capitalismul se sprijina pe ecuatia PUTERE=AVERE-care reprezinta esenta lui si limita extrema ce nu se mai poate transcende,altfel fiind repuse in discutie propriile sale premise-justificarile ideologice ale capitalismului,ca si ale Statului modern,nu sunt eficiente pentru ca ignora acea dimensiune esentiala a puterii care este dimensiunea sa subiectiva.Pe de o parte,au fost inlaturate franele inhibitoare ale religiei,care canalizau aspiratia individuala la libertate si putere in spatii socialmente tolerabile;pe de alta parte,Statul nu mai este in masura sa controleze,prin propunerea propriilor sale valori sau prin pura coercitie a legii,acele forte obscure care s-au descatusat ca urmare a incetosarii legaturii religioase.Agresivitatea care se dezlantuie in tarile Occidentului reprezinta fenomenul cel mai alarmant al epocii noastre si totodata incheierea unui lung drum istoric si cultural.Este rodul unei culturi si nu poate fi inteleasa altfel,se pare,decat rediscutand insesi premisele acestei culturi.

Daca cultura noastra este cea a posesiunii,a averii care s-a suprapus fiintei,inversarea sensului de miscare ar cere,probabil,restabilirea primatului fiintei asupra averii,recunoasterea desartaciunii mitului posesiei.Intre marile religii ale lumii,se pare ca numai crestinismul are in sine fortele,valorile si prestigiul necesar pentru a raspunde acestei indatoriri.Dar cum,in ce fel,pe ce cai,cu ce pret,sunt previziuni pe care nu indraznim sa le facem.Nu putem indica solutii;ne limitam la punerea problemei.

Riturile si miturile traditiei nu mai reusesc sa-si indeplineasca functia integratoare si compensatorie in Occidentul secularizat.Nihilismul,acest "oaspete nelinistitor",a invadat din nou casa omului.Omul,dezbracat de tot ceea ce il transcende,apare poate pentru prima data in istorie,singur si lipsit de aparare in fata fortelor oarbe ale instinctului si ale agresivitatii.De toate acestea,religia viitorului,aceea fara de care umanitatea ar putea chiar sa se autodistruga,va trebui sa tina seama.Poate ca,la timpul cuvenit,ea va sti sa gaseasca tonurile si mijloacele pentru a lansa mesajul de care va fi nevoie.

I.P Culianu

Fundamentalism

Conceptul de fundamentalism a luat nastere in sanul protestantismului american si a fost definit intr-o serie de pampflete,brosuri cu caracter polemic publicate intre 1910 si 1915 sub ingrijirea lui Curtis Lee Laws,redactor-sef al revistei baptiste Watchman-Examiner,si intitulate The Fundamentals:A Testimony to the Truth.Fundamentalismul beneficia de o definitie in cinci puncte,primul dintre acestea continandu-le deja in sine pe toate celelalte:infailibilitatea Bibliei,din care decurg nasterea virginala,resurectia trupeasca,ispasirea de catre Cristos a pacatelor omenirii si reintoarcerea fizica a lui Crisos.Riesebrodt propune sa limitam conceptul de fundamentalism la aceasta pozitie din cadrul calvinismului radical,fara sa pierdem din vedere ca un fenomen similar se manifesta in toate tarile occidentale,dand nastere unor miscari de extrema dreapta(atat clericale cat si anticlericale)in tarile catolice,precum si unor miscari seculare de extrema dreapta in tarile luterane.Aceasta deosebire se explica prin pozitia speciala pe care o detine radicalismul protestant in cadrul istoriei americane.In secolul al XVII-lea,puritanii callvini stabiliti in Massachusetts creeaza un Stat teocratic,in care sufragiul depinde de evolutia spirituala a persoanei;dupa 1693 insa,exista o separare intre spiritual si secular,iar dreptul de vot este determinat de proprietete.Fundamentalismul american,la fel ca si fenomenele paralele din Europa,insoteste indusrializarea si urbanizarea.Din punct de vedere continutistic,el este insotit de chiliasm(credinta in sfarsitul lumii)si cuprinde trei curente majore:curentul cvietist-profetic reprezentat de Arno C.Gaebelein si Isaac Haldeman;curentul activist-profetic creat in jurul acelei World's Christian Fundamentals Association care reuneste diverse denominatii,printre care importanti sunt baptistii din Nord(northern Baptists);si curentul harismatic al penticostalilor,care nu colaboreaza insa cu chiliastii.Acestora ar mai trebui sa le fie adaugati presbiterienii ortodocsi,chiar daca nu sunt chiliasti.S-a spus de multe ori ca si Ku Klux Klan-ul face parte din fundamentalism.Potrivit lui Riesebrodt,lucrurile nu stau tocmai asa.El confirma ca,intr-adevar,numerosi pastori fundamentalisti trec de partea Klan-ului si fac propaganda activa in favoarea acestei organizatii;lucrul se petrece insa fara autorizatia bisericilor respective,si deseori impotriva pozitiei oficiale adoptate de acestea.Numitorul comun al Ku Klux Klan-ului si al fundamentalismului il constituie caracterul anticatolic al ambelor miscari.

Fundamentalismul protestant american pleaca de la o analiza ideologica a societatii,pentru a trage apoi concluzii cu privire la atitudinea care le incumba credinciosilor.Societatea apare in plina criza si in plina decadere morala.Mesajul crestin si-a pierdut puterea.Cauza acestei decaderi este atribuita evolutionismului darwinist,relativismului lui Nietzsche,criticii istorice aplicate Bibliei si accentuarii dimensiunii sociale a mesajului crestin.(Fireste,o analiza de acest tip fusese efectuata in tarile catolice inca din anul 1905,prin enciclica antimodernista.)Semnele decadentei sunt activitatile profane carora li se dedica oamenii:dansul,muzica profana(in special jazzul),moda feminina tot mai imorala.Pe langa factorii responsabili deja identificati,protestantii americani citeaza si alte elemente purtatoare de eroare:noile miscari si culte religioase(teosofia si spiritismul),catolicismul,cultura germanica si bolsevismul,propagate de emigrantii din Europa de Sud si de Est.Catolicismul si germanismul sunt,in general,asociate cu consumul de alcool:rum and Rom[an]ism(romul si papismul)au fost raspandite de irlandezi,in timp ce German Kultur and beer(cultura germana si berea),fireste,de catre germani.Decaderea a atins insasi baza societatii,dat fiind ca si-a gasit o prada usoara in femeie,cu a carei a doua "cadere"a inceput si corodarea principalei institutii umane:familia,caminul familial.Misogini si xenofobi,fundamentalistii se dezlantuie contra teologiei liberale,al carui centru il constituie,fireste,Universitatea din Chicago.Si chiar daca nu resping ordinea politica americana,la care se aliniaza,fie si bombanind nemultumiti,fundamentalistii ar prefera teocratia,precum odinioara,in Massachusetts.De pe aceste pozitii lanseaza ei o critica radicala la adresa capitalismului si militeaza pentru o etica nu cumulativa si individualista,ci corporativa si colectivista.In privinta compozitiei sale,fundamentalismul atrage in special o patura urbana a stratului mediu-inferior al societatii.

Riesebrodt constata ca fenomenul care a dus la revolutia iraniana din 1978 prezinta trasaturi foarte apropiate in raport cu fundamentalismul protestant american,atât de apropiate încât ne îngăduie construcția conceptului însuși de 'fundamentalism''.Și Iranul a fost cândva,in trecut,o teocratie șiita,dar una de un tip aparte:ca și ortodoxia greacă de până la căderea Imperiului de Răsărit în 1453,înainte de secolul al XIX-lea Islamul iranian l-a avut în frunte chiar pe șah.Însă puterea seculară a pactizat cu modernismul occidental,motiv pentru care pătura clericală șiită a încheiat un pact solid cu stratul social mediu-inferior,reprezentat de mici negustori din bazar.Venirea la putere a lui Reza Khan(1921-1941)fusese însoțită de un anticlericalism fără precedent,care avea să fie caracterizat,până la cel de-al doilea conflict mondial,de un adevărat război cu șiiții,iar după acea avea să ducă la o polarizare a șiismului iranian;majoritatea,care asculta de ayatollah-ul Borujerdi,s-a închis într-o atitudine apolitică,în timp ce o minoritate,așa-numiții fedayni ai Islamului,a ales calea terorismului.Perioada se încheie o data cu moartea lui Borujerdi(în martie 1961)și cu venirea la putere a ayatolah-ului Khomeyni,care va lua o poziție activă împotriva procesului de modernizare inițiat de șah în anul 1962 ,sub denumirea de''revoluție albă''.Arestat de mai multe ori pentru că se opunea drepturilor femeii,Khomeyni răspunde la 3 iunie 1963(ziua Ashura,de doliu însângerat,când se comemorează moartea,survenită într-o încăierare la la Kerbela,în anul 680,a lui Husein-în persana Hosein-,cel de-al doilea fiu al lui Ali)printr-un violent atac împotriva șahului.Ca urmare,Khomeyni trebuie să părăsească în 1964 Iranul.Răsturnarea șahului de la putere este precedată ,în 1977,de un act cu semnificație simbolică:un fiu al lui Khomeyni moare în circumstanțe dubioase;bazarul se închide și este invadat de poliție,chiar la începutul luni Moharram,în care se celebrează Ashura.Tot în mod simbolic se desfășoară și schimbarea de la putere:în 1978 șahul introduce sărbătoarea statală a drepturilor femeii și a reformei agrare chiar la începutul luni Moharram și ,ca urmare,bazarul se închide și patru mii de studenți la teologie demonstrează împotriva Statului.În ciocnirile cu poliția își pierd viața câțiva studenți și începe Ashura perpetuă:fiecare șiit mort pentru cauza revoluției va ajunge direct în paradis.Analiza pe care o face Khomeyni societăți contemporane se aseamănă foarte mult cu cea a fundamentaliștilor americani.Khomeyni identifică o puternică criză socială,caracterizată de o puternică decădere morală.Principalul vinovat este imoralitatea,căreia i-a căzut cu ușurință victimă femeia.Scoțându-și vălul,femeia s-a transformat într-o fiara lubrică,iar ''din trupul ei dezgolit se înalță flăcări de patimă care prefac omenirea în cenușă''(discurs din 1981).Dezvăluirea femeii a cauzat divorțuri și prostituție și a slăbit căminul familial.Căzuți pradă concupiscienței care se naște din vederea chipului femeii,bărbații sunt mai puțini eficienți în munca lor.Însă ceea ce deplâng mai cu seamă șiiții este pierderea identității lor culturale,care are loc o dată cu adoptarea calendarului occidental,a justiției occidentale în locul legi coranice,o dată cu venirea tuturor acelor străini,mai ales americani,care l-au transformat pe șah într-un șah al lor,în vreme ce masele trăiesc în cea mai cumplită mizerie.

În concluzia lucrări sale,Riesebrodt trasează un tablou comparativ al celor doua fenomene(protestantismul american și șiismul iranian)care,în ciuda diferențelor dintre ele,se dovedesc a avea multe trăsături comune:sunt mișcări tradiționaliste,urbane,ce profesează un accentuat moralism patriarhal,azvârlind asupra femeii răspunderea pentru decăderea societății;sunt mișcări anticapitaliste,se situează de partea celor săraci și promovează un ethos social de tip organicist.Apar însoțite și de fenomene de nativism,mesianism și chiliasm.Acestei analize Lawrence nu îi adaugă nimic,cu toate că include printre fenomenele studiate fundamentalismul ebraic,precum și unele fundamentalisme sunnite,din Indonezia,Pakistan și Egipt.

Concluzia lui Riesebrodt este că fundamentalismul ar putea fi definit ca un tip de mișcare de protest care promovează valorile patriarhale,tradiționale ale unei societăți.Riesebrodt,pragmatic,nu ține seama de impactul istoric al fundamentalismului;dimpotrivă,Lawrence identifică unele ''precedente'',dar refuză să le ia în considerare.Pentru el,fundamentalismul e pur și simplu unul din efectele naturale create de impunerea modernismului,fenomen aflat în centrul unei prolixe analize teologice,extinsă pe o sută douăzeci de pagini.

Dar este oare adevărat că fundamentalismul e un fenomen modern?Este adevărat că nu e un fenomen catolic?Firește,cine cunoaște dezbaterea cu privire la modernism care a dus la deschiderea Coniliului Vatican II nu poate decât să recunoască existența unui fundamentalism catolic,ce îl precedă pe cel protestant american.Iar cine cunoaște sumbrele tematici ale existențialismului catolic știe că fenomenul nu încetase încă în anii'60.La fel,anumite tonalități ale catolicismului contemporan,în special în țările din estul Europei,ne duc la concluzia că fundamentalismul catolic mai există fără îndoială și astăzi.Și există,în egală măsură,un fundamentalism ortodox,care ia înfățișarea unei mișcări foarte asemănătoare cu revoluția șiită,în cadrul fascismului românesc(1924-1940).

Dar cel mai interesant este faptul că,atât în cadrul creștinismului cât și în Islam ,fundamentalismul nu apare câtuși de puțin legat de instaurarea modernității.Se întâlnesc fenomene de fundamentalism în califatul fatimid de la Cairo în secolul al XI-lea,după cum se întâlnesc fundamentalisme în Germania și în Franța catolică din secolul al XVI-lea,fundamentalisme numite luteranism și calvinism.Constituie una dintre cele mai urgente sarcini ale istoriei redefinirea acestor momente ale trecutului prin prisma perspectivei create recent de reapariția fundamentalismului în noi conteste.Însă concluzia este de pe acum aceea că,departe de a depinde de modernism,fundamentalismul este o categorie perenă,cu reapariții neașteptate.

I.P Culianu

Ecumenismul

Armando Massarenti:Domnule profesor Culianu,sunteti istoric al religiilor si,ca atare,trebuie sa va ocupati de toate religiile,dintr-un punct de vedere cat mai impartial cu putinta.Aceasta atitudine de om de stiinta are vreo influenta asupra religiei pe care o profesati personal?
Culianu:Cred ca istoria religiilor deschide perspective imense,deoarece confrunta intre ele extrem de multe realitati,toate create de mintea omeneasca si fiecare avandu-si valoarea sa proprie.Acest lucru indeamna la ecumenism-care este o incercare dificila de deschidere catre celalalt,in timp ce fiintele umane inclina in general spre localism,spre inchiderea in spatele unor bariere mentale create de educatie si de contextul particular in care vietuiesc.A te confrunta cu alte realitati,uneori zguduitoare,bizare sau de-a dreptul respingatoare,inseamna a-ti pune mereu in joc propriile valori si a deveni mai constient de ele.Iar acest proces de confruntare permanenta are el insusi o mare valoare,din punct de vedere religios.

Armando Massarenti:Dar ati plecat de la o religie anume sau de la o atitudine stiintifica,poate chiar agnostica?
Culianu:Sunt nascut in Romania si,poate dintr-o intamplare,as spune,am crescut in valorile confesiunii ortodoxe,adica ale unui crestinism mai apropiat de catolicism decat de protestantism.Sunt botezat,dar nu sunt ceea ce se cheama un practicant.Cred insa ca meseria mea contine o profunda lectie de religie.Mostenesc aceasta idee de la maestrul meu,Mircea Eliade,si el roman si ortodox.De la el am invatat sa abordez diversele religii in respectul deplin al valorilor lor si intr-un spirit de profunda consideratie.Numai asa mintea noastra isi poate largi orizontul,poate ajunge la ecumenism si poate face sa dispara orice urma de rasism ori refuz al celuilalt.Insa asta nu inseamna agnosticism,dimpotriva,e o idee specific crestina.

Armando Massarenti:Sunteti de parere ca e just sa se considere ca toate religiile ar avea un nucleu comun?
Culianu:Ca exista un nucleu comun in toate religiile nu incape indoiala.Toate religiile isi au un anumit statut particular,insa cred ca o viata omeneasca lipsita de religie,o colectivitate lipsita de religie sunt de neconceput.Insa conceptul meu de religie este foarte amplu.Cred,de pilda,ca nu exista o granita stabila intre religie,filozofie si stiinta.E vorba de elaborari complexe ale mintii avand in comun,prin modalitati similare,cautarea adevarului.Iar adevarul nu cred ca poate fi vreodata separat cu stictete de mit.

Armando Massarenti:Vorbind despre pluralism,va situati pe o pozitie deosebita,privilegiata as zice,cea a omului de stiinta.Nu vi se pare ca in cadrul fiecarei religii in parte(si nu in ultimul rand in cadrul religiei catolice) prevaleaza insa o atitudine de inchidere,care le face pe toate incapabile de a-i intelege pe ceilalti?
Culianu:Da,si este foarte grav.Mie imi place sa declar limpede:atitudinea de respect pe care am descris-o este un bun castigat al civilizatiei occidentale si nu trebuie sa-l pierdem.Este un bun "de lux",pe care alte civilizatii nu-l au.Sper ca valorile care poarta amprenta pluralismului sa cunoasca pe viitor o tot mai mare raspandire.Sunt valori fragile,pretioase si de lux,insa devin pe zi ce trece indispensabile pentru orice forma de convietuire la nivel mondial.

Culianu:Cred ca acceptarea pluralismului la nivelul ideilor implica si acceptarea unui model de societate pluralista,orientata spre niste forme de guvernare care sa accepte pluralismul.Si din acest motiv civilizatia occidentala imi este mai congeniala decat oricare alta.
Armando Massarenti:Acest lucru inseamna ca Statul nu trebuie in nici un caz sa imbratiseze o anumita confesiune religioasa ori sa simpatizeze cu vreuna?
Culianu:Daca intre un Stat anumit si o religie anumita intervine o intelegere cu scopul de a zdrobi minoritatile,lucrul este,fireste,de condamnat.Insa raspunsul trebuie dat in functie de tipul de societate cu care avem de a face.Eu traiesc si predau in Statele Unite o societate cu adevarat pluralista,atat din punct de vedere religios cat si etnic,tocmai datorita separarii nete intre Stat si religie.Cred ca daca Parintii fondatori,care erau protestanti,ar fi profitat de situatie pentru a favoriza o intelegere speciala intre propria lor confesiune si Stat,societatea americana ar fi cunoscut o evolutie mult diferita.

I.P Culianu

Șerpii Maicii Domnului de pe insula Kefalonia (Grecia)

Vezi mai multe video Diverse

Dovezi raţio­nale pentru existenţa lui Dumnezeu

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu raţiune, omul din cele mai vechi timpuri a încercat să-şi explice realităţile în mijlocul cărora a trăit, ca şi pe cele cu care a venit în contact fie şi numai în mod întâmplător. Dar el nu s-a mulţumit să afle numai cauzele fenome­nelor pe care le-a întalnit în viaţa sa zilnică, deci să-şi justifice numai realităţile lumii înconjurătoare, deoarece setea lui de cunoaştere l-a manat să afle ultima explicaţie a lumii în întregimea ei, ca şi a vieţii. Acestea, deoarece după expresia unor filosofi, omul trăieşte sub impe­riul unui instinct metafizic care îl mână — după priceperea şi gradul lui de cultură — să găsească o explicaţie suficientă tuturor lucrurilor şi fenomenelor ce există şi se petrec în lume, explicaţie care însă nu poate fi aflată decat dacă, prin gandire, el depăşeşte lumea aceasta şi ancorează în transcendent. Numai aşa a ajuns omul să-şi explice în mod satisfăcător existenţa lumii şi a vieţii şi îndeosebi originea aces­tora, atribuindu-le unei cauze prime, absolute, unice, transcendente, conştiente şi active, care nu poate fi decat Dumnezeu.
In această încercare a omului de a-şi explica originea lumii şi a vieţii trebuie să căutăm obarşia argumentelor sau a dovezilor raţio­nale pentru existenţa lui Dumnezeu, care mult mai tarziu au primit o formă logică adecvată, pe care le-au dat-o diferiţi filosofi în decursul timpurilor, începand cu cei greco-romani: Socrate, Platon, Aristotel, Cicero, Seneca şi sfarşind cu cei din epoca modernă : Descartes, Leibniz, Kant, Hegel şi alţii.
Argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu sunt dovezi scoase din raţiune, din care rezultă că Dumnezeu nu este o ficţiune, ci există în realitate.Cu alte cuvinte, aceste argumente sunt dovezi care se bazează exclusiv pe raţiune, de care ne folosim spre a argumenta că noţiunea de Dumnezeu nu este un produs al imaginaţiei, ci ei îi corespunde o realitate. Prin ele dovedim că Dumnezeu există. Cunoştinţe mai bogate despre Dumnezeu primim din Revelaţie.
Argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu nu au tăria sau puterea necesară spre a face să creadă sau să admită existenţa lui Dumnezeu pe cei ce, de fapt, nu cred în Dumnezeu. De asemenea, ele nu sunt necesare celor ce cred în Dumnezeu pe baza Revelaţiei. Cu toate acestea, ele ne sunt folositoare, deoarece cei ce cred dovedesc prin ele, celor ce nu cred, că credinţa lor nu e o ficţiune, ci are puternice temeiuri raţionale ; iar pentru credincioşii înşişi, ele con­stituie o justificare raţională a credinţei lor, care nu e o credinţă oar­bă, ci una luminată.
Deşi scolastica medievală socotea la peste cinci mii numărul ar­gumentelor pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, în epoca mo­dernă numărul lor a scăzut vertiginos, iar astăzi ele s-au redus la cinci, şi anume: 1. argumentul istoric 2. argumentul cosmologic; 3. argumentul teologic ; 4. argumentul moral şi 5. argumentul ontologic.

Argumentul istoric

Argumentul istoric deduce existenţa lui Dumnezeu din universali­tatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele şi în toate timpurile. Dacă ideea de Dumnezeu există pretutindeni şi a existat tot­deauna, este imposibil ca acestei idei să nu-i corespundă o fiinţă care există în realitate. Dealtfel, preistoria, istoria, etnografia, etnologia, sociologia şi alte ştiinţe dovedesc fără nici o îndoială că nu există şi n-a existat niciodată vreun popor care să nu aibă credinţa în Dumne­zeu, indiferent de felul în care aceste popoare şi l-au reprezentat. Ne­număratele locaşuri şi obiecte de cult, ca şi picturile ce s-au găsit în cele mai vechi aşezări omeneşti dovedesc credinţa oamenilor pre­istorici în Dumnezeu.
Deoarece ideea de Dumnezeu există la toate popoarele, acest ar­gument s-a numit -a consensu gentium-, adică el se bazează pe con­sensul tuturor popoarelor. Dealtfel, temeliile acestui argument le-au pus numeroşi filozofi şi învăţaţi din antichitate, el fiind unul dintre cele mai vechi argumente. Astfel, P 1 u t a r h, un reprezentant al Aca­demiei platonice, la începutul veacului al II-lea al erei noastre, scria : "Priviţi pe faţa pămantului. Veţi vedea, poate, cetăţi fară întărituri, fară legi, veţi întalni popoare care nu cunosc scrierea şi intrebuinţarea ba­nilor, dar un popor fară Dumnezeu n-a văzut încă nimeni". In veacul dinainte de era noastră, Cicero zicea : "Nu e nici un popor atît de îna­poiat şi de sălbatic, ca să nu creadă într-un Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce fel este". Iar referindu-se la acest argument, acelaşi Cicero spu­ne : "Ceea ce este admis de toţi, nu se poate să fie fals, pentru că tre­buie să-şi aibă rădăcina în însăşi fiinţa omului".
S-a obiectat însă de către unii că acest argument n-are decat cel mult o valoare redusă, deoarece în decursul timpului, oamenii au cre­zut şi în existenţa unor lucruri sau fiinţe prin care şi-au explicat dife­rite fenomene din natură, dar odată cu progresul ştiinţelor, au părăsit
acele superstiţii, explicandu-şi lucrurile şi fenomenele respective prin legăturile lor cauzale. Aşadar, asemenea altor superstiţii care cu tim­pul au dispărut, şi credinţa în Dumnezeu va dispărea îndată ce oame­nii vor reuşi să explice toate fenomenele naturii pe bază ştiinţifică. La această obiecţie, susţinătorii argumentului istoric au răspuns că toate credinţele deşarte, toate superstiţiile n-au avut caracterul de credinţe universale, ci au fost legate de loc şi timp, pe cand ideea de Dumnezeu este universală.
Fără a avea o putere probantă asemenea altor argumente (cos­mologic, teleologic, moral), alături de celelalte argumente, argumentul istoric constituie totuşi o dovadă raţională în plus, pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu.

Argumentul cauzalităţii

Experienţa şi raţiunea ne arată că lumea se prezintă ca o inlănţuire organizată de cauze şi efecte, orice lucru şi orice fenomen avandu-şi o cauză care, la randul său, poate fi cauza unui alt efect şi aşa mai de­parte. Un lucru este efectul unei cauze care 1-a produs, dar poate fi şi cauza unuia, pe care-1 produce. Nu e însă posibil ca un lucru să fie propria sa cauză, pentru că totdeauna cauza precede sau este anterioa­ră efectului. Dacă am admite aşa ceva, ar însemna că un lucru există înainte de a exista, ceea ce este imposibil atat din punct de vedere lo­gic, cat şi al realităţii. La fel, nu e posibil să mergem la infinit din cauză în cauză, ci trebuie să ne oprim, în sfarşit, la o primă cauză care nu mai presupune o alta şi a cărei existenţă se impune cu necesitate. Pe această primă cauză o numim Dumnezeu.
Ceea ce s-a afirmat şi argumentat pană aici, în mod general şi abstract, nu este decat rezultatul observaţiei şi reflexiei asupra naturii în general şi asupra fenomenelor neînsufleţite şi însufleţite din sanul acesteia. Dar la acelaşi rezultat ajungem dacă urmărim cauzalitatea în regnul vegetal, animal şi uman, căci nicăieri nu putem descoperi cauze prime, deoarece viaţa atat în formă individuală, cat şi în genera­litatea ei este ceva condiţionat. La fel stau lucrurile şi în lumea anor­ganică.
S-a obiectat că argumentul cauzalităţii nu-i stringent, deoarece poa­te fi cugetată o serie nesfarşită de cauze secundare, fără a fi nevoie să admitem o cauză primă.
Intr-adevăr, lumea este o înlănţuire ordonată de cauze şi efecte, dar prin aceasta nu suntem obligaţi cu necesitate lo­gică să postulăm o primă cauză în afară de lume.
Dar răspunsul este că gîndirea logică nu poate concepe ca o serie nesfarşită de cauze secundare să se învartă într-un circuit al cauzelor, precum sunt punctele de pe circumferinţa unui cerc, căci această serie de cauze secundare nu se poate dispensa de o cauză primă nece­sară. Efectul care necesită o cauză este in imposibilitate de a produce cauza sa.
Inpotriva acestui aigument s-au ridicai filosofii D. Hume şi l. Kant, care au atacat propriu-zis principiul şi legea cauzalităţii. Ast­fel, D. Hume afirmă că principiul cauzalităţii este ceva subiectiv, nu obiectiv, căci noi observăm doar o succesiune a fenomenelor, unele după altele, dar nu putem afirma că în succesiunea a, b, c, d, a este cauza lui b, b este cauza lui c, c este cauza iui d, căci noi observăm numai succesiunea lor, adică urmarea unuia după altul, dar nu ştim ni­mic despre cauza lor. Aşadar, spune Hume, în baza obişnuinţei, în loc să spunem că fenomenul b urmează după a, c după b, d după c, deci în loc să spunem post hoc (după acesta), spunem că a e cauza lui b, b e cauza iui c, c e cauza lui d.
Dar afirmaţia lui Hume nu poate sta în picioare, mai ales astăzi, când descoperirile ştiinţifice au ajuns la un atare nivel, încat demonstrea­ză în mod neîndoielnic că legea cauzalităţii e legea fundamentală a tuturor fenomenelor ce se petrec în univers, deci este o lege obiec­tivă şi nu un fapt subiectiv de conştiinţă.
La randul său, filosoful Kant susţine că legea cauzalităţii se aplică numai în lumea fenomenală, nu în lumea numenală, cea a lucrului în sine, aşa că noi nu putem afirma existenţa unei fiinţe absolute mai presus de lumea fenomenală, deoarece valabilitatea acestei legi se restrange numai la lumea fenomenală in care trăim. Ce e drept, ra­ţiunea practică postulează existenţa unei astfel de fiinţe, dar raţiunea teoretică, de care e legat principiul cauzalităţii, nu poate dovedi exis­tenţa lui Dumnezeu, cunoştinţele ei limitandu-se numai la lumea fe­nomenală.
Cu toate acestea, în mod indirect însuşi Kant nu rămane consecvent concepţiei sale, deoarece el însuşi în Critica raţiunii pure afirmă că lumea fenomenală în fond este o manifestare sau, o expresie a lumii numenale, cu alte cuvinte, cauza lumii fenomenale este tocmai lumea numenală şi astfel, vrînd-nevrînd, principiul cauzalităţii a pătruns şi în lumea numenală.