Dovezi raţio­nale pentru existenţa lui Dumnezeu

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu raţiune, omul din cele mai vechi timpuri a încercat să-şi explice realităţile în mijlocul cărora a trăit, ca şi pe cele cu care a venit în contact fie şi numai în mod întâmplător. Dar el nu s-a mulţumit să afle numai cauzele fenome­nelor pe care le-a întalnit în viaţa sa zilnică, deci să-şi justifice numai realităţile lumii înconjurătoare, deoarece setea lui de cunoaştere l-a manat să afle ultima explicaţie a lumii în întregimea ei, ca şi a vieţii. Acestea, deoarece după expresia unor filosofi, omul trăieşte sub impe­riul unui instinct metafizic care îl mână — după priceperea şi gradul lui de cultură — să găsească o explicaţie suficientă tuturor lucrurilor şi fenomenelor ce există şi se petrec în lume, explicaţie care însă nu poate fi aflată decat dacă, prin gandire, el depăşeşte lumea aceasta şi ancorează în transcendent. Numai aşa a ajuns omul să-şi explice în mod satisfăcător existenţa lumii şi a vieţii şi îndeosebi originea aces­tora, atribuindu-le unei cauze prime, absolute, unice, transcendente, conştiente şi active, care nu poate fi decat Dumnezeu.
In această încercare a omului de a-şi explica originea lumii şi a vieţii trebuie să căutăm obarşia argumentelor sau a dovezilor raţio­nale pentru existenţa lui Dumnezeu, care mult mai tarziu au primit o formă logică adecvată, pe care le-au dat-o diferiţi filosofi în decursul timpurilor, începand cu cei greco-romani: Socrate, Platon, Aristotel, Cicero, Seneca şi sfarşind cu cei din epoca modernă : Descartes, Leibniz, Kant, Hegel şi alţii.
Argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu sunt dovezi scoase din raţiune, din care rezultă că Dumnezeu nu este o ficţiune, ci există în realitate.Cu alte cuvinte, aceste argumente sunt dovezi care se bazează exclusiv pe raţiune, de care ne folosim spre a argumenta că noţiunea de Dumnezeu nu este un produs al imaginaţiei, ci ei îi corespunde o realitate. Prin ele dovedim că Dumnezeu există. Cunoştinţe mai bogate despre Dumnezeu primim din Revelaţie.
Argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu nu au tăria sau puterea necesară spre a face să creadă sau să admită existenţa lui Dumnezeu pe cei ce, de fapt, nu cred în Dumnezeu. De asemenea, ele nu sunt necesare celor ce cred în Dumnezeu pe baza Revelaţiei. Cu toate acestea, ele ne sunt folositoare, deoarece cei ce cred dovedesc prin ele, celor ce nu cred, că credinţa lor nu e o ficţiune, ci are puternice temeiuri raţionale ; iar pentru credincioşii înşişi, ele con­stituie o justificare raţională a credinţei lor, care nu e o credinţă oar­bă, ci una luminată.
Deşi scolastica medievală socotea la peste cinci mii numărul ar­gumentelor pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, în epoca mo­dernă numărul lor a scăzut vertiginos, iar astăzi ele s-au redus la cinci, şi anume: 1. argumentul istoric 2. argumentul cosmologic; 3. argumentul teologic ; 4. argumentul moral şi 5. argumentul ontologic.

Argumentul istoric

Argumentul istoric deduce existenţa lui Dumnezeu din universali­tatea ideii de Dumnezeu, idee care există la toate popoarele şi în toate timpurile. Dacă ideea de Dumnezeu există pretutindeni şi a existat tot­deauna, este imposibil ca acestei idei să nu-i corespundă o fiinţă care există în realitate. Dealtfel, preistoria, istoria, etnografia, etnologia, sociologia şi alte ştiinţe dovedesc fără nici o îndoială că nu există şi n-a existat niciodată vreun popor care să nu aibă credinţa în Dumne­zeu, indiferent de felul în care aceste popoare şi l-au reprezentat. Ne­număratele locaşuri şi obiecte de cult, ca şi picturile ce s-au găsit în cele mai vechi aşezări omeneşti dovedesc credinţa oamenilor pre­istorici în Dumnezeu.
Deoarece ideea de Dumnezeu există la toate popoarele, acest ar­gument s-a numit -a consensu gentium-, adică el se bazează pe con­sensul tuturor popoarelor. Dealtfel, temeliile acestui argument le-au pus numeroşi filozofi şi învăţaţi din antichitate, el fiind unul dintre cele mai vechi argumente. Astfel, P 1 u t a r h, un reprezentant al Aca­demiei platonice, la începutul veacului al II-lea al erei noastre, scria : "Priviţi pe faţa pămantului. Veţi vedea, poate, cetăţi fară întărituri, fară legi, veţi întalni popoare care nu cunosc scrierea şi intrebuinţarea ba­nilor, dar un popor fară Dumnezeu n-a văzut încă nimeni". In veacul dinainte de era noastră, Cicero zicea : "Nu e nici un popor atît de îna­poiat şi de sălbatic, ca să nu creadă într-un Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce fel este". Iar referindu-se la acest argument, acelaşi Cicero spu­ne : "Ceea ce este admis de toţi, nu se poate să fie fals, pentru că tre­buie să-şi aibă rădăcina în însăşi fiinţa omului".
S-a obiectat însă de către unii că acest argument n-are decat cel mult o valoare redusă, deoarece în decursul timpului, oamenii au cre­zut şi în existenţa unor lucruri sau fiinţe prin care şi-au explicat dife­rite fenomene din natură, dar odată cu progresul ştiinţelor, au părăsit
acele superstiţii, explicandu-şi lucrurile şi fenomenele respective prin legăturile lor cauzale. Aşadar, asemenea altor superstiţii care cu tim­pul au dispărut, şi credinţa în Dumnezeu va dispărea îndată ce oame­nii vor reuşi să explice toate fenomenele naturii pe bază ştiinţifică. La această obiecţie, susţinătorii argumentului istoric au răspuns că toate credinţele deşarte, toate superstiţiile n-au avut caracterul de credinţe universale, ci au fost legate de loc şi timp, pe cand ideea de Dumnezeu este universală.
Fără a avea o putere probantă asemenea altor argumente (cos­mologic, teleologic, moral), alături de celelalte argumente, argumentul istoric constituie totuşi o dovadă raţională în plus, pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu.

Argumentul cauzalităţii

Experienţa şi raţiunea ne arată că lumea se prezintă ca o inlănţuire organizată de cauze şi efecte, orice lucru şi orice fenomen avandu-şi o cauză care, la randul său, poate fi cauza unui alt efect şi aşa mai de­parte. Un lucru este efectul unei cauze care 1-a produs, dar poate fi şi cauza unuia, pe care-1 produce. Nu e însă posibil ca un lucru să fie propria sa cauză, pentru că totdeauna cauza precede sau este anterioa­ră efectului. Dacă am admite aşa ceva, ar însemna că un lucru există înainte de a exista, ceea ce este imposibil atat din punct de vedere lo­gic, cat şi al realităţii. La fel, nu e posibil să mergem la infinit din cauză în cauză, ci trebuie să ne oprim, în sfarşit, la o primă cauză care nu mai presupune o alta şi a cărei existenţă se impune cu necesitate. Pe această primă cauză o numim Dumnezeu.
Ceea ce s-a afirmat şi argumentat pană aici, în mod general şi abstract, nu este decat rezultatul observaţiei şi reflexiei asupra naturii în general şi asupra fenomenelor neînsufleţite şi însufleţite din sanul acesteia. Dar la acelaşi rezultat ajungem dacă urmărim cauzalitatea în regnul vegetal, animal şi uman, căci nicăieri nu putem descoperi cauze prime, deoarece viaţa atat în formă individuală, cat şi în genera­litatea ei este ceva condiţionat. La fel stau lucrurile şi în lumea anor­ganică.
S-a obiectat că argumentul cauzalităţii nu-i stringent, deoarece poa­te fi cugetată o serie nesfarşită de cauze secundare, fără a fi nevoie să admitem o cauză primă.
Intr-adevăr, lumea este o înlănţuire ordonată de cauze şi efecte, dar prin aceasta nu suntem obligaţi cu necesitate lo­gică să postulăm o primă cauză în afară de lume.
Dar răspunsul este că gîndirea logică nu poate concepe ca o serie nesfarşită de cauze secundare să se învartă într-un circuit al cauzelor, precum sunt punctele de pe circumferinţa unui cerc, căci această serie de cauze secundare nu se poate dispensa de o cauză primă nece­sară. Efectul care necesită o cauză este in imposibilitate de a produce cauza sa.
Inpotriva acestui aigument s-au ridicai filosofii D. Hume şi l. Kant, care au atacat propriu-zis principiul şi legea cauzalităţii. Ast­fel, D. Hume afirmă că principiul cauzalităţii este ceva subiectiv, nu obiectiv, căci noi observăm doar o succesiune a fenomenelor, unele după altele, dar nu putem afirma că în succesiunea a, b, c, d, a este cauza lui b, b este cauza lui c, c este cauza iui d, căci noi observăm numai succesiunea lor, adică urmarea unuia după altul, dar nu ştim ni­mic despre cauza lor. Aşadar, spune Hume, în baza obişnuinţei, în loc să spunem că fenomenul b urmează după a, c după b, d după c, deci în loc să spunem post hoc (după acesta), spunem că a e cauza lui b, b e cauza iui c, c e cauza lui d.
Dar afirmaţia lui Hume nu poate sta în picioare, mai ales astăzi, când descoperirile ştiinţifice au ajuns la un atare nivel, încat demonstrea­ză în mod neîndoielnic că legea cauzalităţii e legea fundamentală a tuturor fenomenelor ce se petrec în univers, deci este o lege obiec­tivă şi nu un fapt subiectiv de conştiinţă.
La randul său, filosoful Kant susţine că legea cauzalităţii se aplică numai în lumea fenomenală, nu în lumea numenală, cea a lucrului în sine, aşa că noi nu putem afirma existenţa unei fiinţe absolute mai presus de lumea fenomenală, deoarece valabilitatea acestei legi se restrange numai la lumea fenomenală in care trăim. Ce e drept, ra­ţiunea practică postulează existenţa unei astfel de fiinţe, dar raţiunea teoretică, de care e legat principiul cauzalităţii, nu poate dovedi exis­tenţa lui Dumnezeu, cunoştinţele ei limitandu-se numai la lumea fe­nomenală.
Cu toate acestea, în mod indirect însuşi Kant nu rămane consecvent concepţiei sale, deoarece el însuşi în Critica raţiunii pure afirmă că lumea fenomenală în fond este o manifestare sau, o expresie a lumii numenale, cu alte cuvinte, cauza lumii fenomenale este tocmai lumea numenală şi astfel, vrînd-nevrînd, principiul cauzalităţii a pătruns şi în lumea numenală.