In secolul al XlX-lea se pot găsi, desigur, ideologi precum Karl Marx şi Friedrich Engels, care cred că religia este un „opium pentru popor", în această privinţă, ei nu fac, de altfel, decât să repete un enunţ din brunianul De vinculis, în care religia este privită numai sub aspectul ei de puternic instrument de manipulare a maselor. Dar, în timp ce Marx şi Engels au idealuri umanitare şi utopice, Bruno nu manifestă nici o preocupare de a salvgarda demnitatea sau bunăstarea umană: singurul drept pe care-l are în faţa ochilor nu-i aparţine nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, ci manipulatorului însuşi.
Către sfârşitul secolului al XlX-lea, Gustave Le Bon pune bazele disciplinei numite „psihologia maselor" (Psychologie desfoules apare în 1895), ce va fi dezvoltată de Sigmund Freud, a cărui lucrare Massenpsychologie und Ich-Analyse (Psihologia maselor şi analizfl eului, 1921) a avut un mare răsunet. Dar scopul lui Le Bon şi al lui Freud este determinarea mecanismelor psihologice care acţionează în interiorul unei mase şi care prezidează la alcătuirea ei, nu acela de a învăţa cum să domini o masă. Ştiinţa, din pricina scrupulelor ei de ordin moral, refuză să adopte un punct de vedere pe care-l abandonează mai degrabă omului politic, unui Adolf Hitler, autorul lui Mein Kampf. I se lasă Prinţului ceea ce-i aparţine, chit că se protestează -cum a făcut-o Freud - contra abuzurilor unui Stalin şi ale „noii ordini" instaurate în Uniunea Sovietică.
Intreaga omenire a auzit de Prinţul lui Machiavelli şi mulţi politicieni s-au grăbit să-i urmeze exemplul. Dar numai astăzi se poate aprecia cât de mult De vinculis depăşeşte Prinţul în profunzime,actualitate şi în importanţă : astăzi, când nici un şef politic din lumea occidentală nu s-ar mai gândi că poate acţiona precum Prinţul lui Machiavelli, însă ar utiliza, în schimb, mijloace de persuasiune şi de manipulare atât de subtile cât sunt capabile să-i pună la dispoziţie trusturile de inteligenţă. Spre a înţelege şi a pune în valoare actualitatea lui De vinculis, ar trebui să fim informaţi asupra activităţii acestor trusturi, a ministerelor Propagandei, ar trebui să putem arunca o privire în manualele şcolilor de spionaj, despre care ne putem face totuşi o idee după ceea ce transpare câteodată în afara culiselor acestor organizaţii, al căror scop ideal este garantarea ordinii şi a bunăstării comune, acolo unde ele există.
Prinţul lui Machiavelli era strămoşul aventurierului politic, a cărui figură e pe cale de dispariţie. Dimpotrivă, magicianul din De vinculis este prototipul sistemelor impersonale de mass-media, al cenzurii indirecte, al manipulării globale şi al brain-trusturilor ce-şi exercită controlul ocult asupra maselor occidentale. El nu este, fără îndoială, modelul urmat de propaganda sovietică: căci nu-i lipseşte nicidecum subtilitatea, aşa cum se întâmplă cu aceasta din urmă. Din contra, magicianul lui Bruno este cu totul conştient de faptul că spre a-şi ataşa masele, ca şi spre a-şi ataşa un individ, trebuie să ţină seama de complexitatea aşteptărilor subiecţilor, trebuie să creeze iluzia totală de a da unicuique suum. De aceea manipularea bruniană necesită o cunoaştere perfectă a subiectului şi a dorinţelor sale, fără de care nu poate exista „legătură", vinculum. De aceea Bruno însuşi admite că, totodată, e vorba de o operaţiune extrem de dificilă, ce nu poate fi realizată decât prin desfăşurarea unor facultăţi de inteligenţă, de perspicacitate şi de intuiţie la înălţimea sarcinii. Complexitatea acesteia nu e deloc micşorată, căci iluzia trebuie să fie perfectă pentru a satisface multiplele aşteptări pe care-şi propune să le mulţumească din plin. Cu cât manipulatorul are mai multe cunoştinţe despre cei pe care trebuie să-i „lege", cu atât şansa lui de a reuşi creşte, pentru că va şti să aleagă mijlocul just ca să creeze un vinculum.
Se vede că magia erotică bruniană îşi propune ca scop să-i permită unui manipulator să controleze indivizi izolaţi şi mase. Supoziţia ei fundamentală este că există un mare instrument de manipulare şi acesta este Erosul în sensul cel mai general: ceea ce iubim, de la plăcere fizică până la lucruri nebănuite, trecând, desigur, prin bogăţie, putere etc. Totul se defineşte în raport cu erosul, fiindcă repulsia şi ura nu reprezintă decât partea negativă a aceleiaşi atracţii universale.
Toate afecţiunile şi legăturile voinţei se reduc şi se referă la două anume la repulsie şi la dorinţă sau la ură şi la iubire. Cu toate acestea, ura se reduce ea însăşi la iubire, de unde decurge că singura legătură a voinţei este erosul. Este dovedit că toate celelalte afecţiuni pe care cineva le încearcă nu sunt formal, fundamental şi originar decât iubire. De pildă, invidia este iubirea cuiva pentru sine însuşi care nu suportă nici superioritate, nici egalitate din partea altcuiva; acelaşi lucru se aplică emulaţiei. Indignarea este iubire a virtuţii [...]; pudoarea şi frica [verecundia, timor] nu sunt nimic altceva decât iubire a cinstei şi a ceea ce provoacă frica. La fel se poate spune şi despre celelalte afecţiuni. Ura, aşadar, nu e nimic altceva decât iubire a contrariului sau a opusului şi, în acelaşi fel, furia nu-i decât un fel de iubire. Pentru toţi cei ce sunt destinaţi filozofiei ori magiei, este deplin evident că legătura cea mai înaltă, cea mai importantă şi cea mai generală [vinculum summum, praecipuum et generalissi-mum] aparţine erosului: şi de aceea platonicienii au numit iubirea Marele Demon, daemon magnus.
Acţiunea magică are loc printr-un contact indirect (virtualem seu potentialem), prin sunete şi figuri care-şi exercită puterea asupra simţurilor văzului şi auzului (Theses de Magia, XV, voi. III, p. 446). Trecând prin deschizăturile simţurilor, ele imprimă imaginaţiei anumite efecte de atracţie sau de repulsie, de plăcere sau de dezgust .
Sunetele şi figurile nu sunt alese la întâmplare ; provin din limbajul ocult al spiritului universal. Dintre sunete, manipulatorul trebuie să ştie că armoniile tragice provoacă mai multe pasiuni decât cele comice, fiind capabile de a acţiona asupra sufletelor bântuite de îndoială. Şi aici, trebuie ţinut cont de personalitatea subiectului, căci acolo unde există oameni uşor de influenţat, există şi alţii care reacţionează în mod neaşteptat la magia sunetului, precum acel împărat barbar care, ascultând o muzică instrumentală foarte sofisticată, a crezut că era vorba de nechezaturi de cai.
La rândul lor, figurile sunt capabile să provoace prietenia sau ura, pierzania (pernides) ori disoluţia . Acest fenomen artificial poate fi verificat, de altfel, în fiecare zi, prin faptul că indivizii şi lucrurile văzute provoacă spontan în noi simpatia sau antipatia, dezgustul sau atracţia.
Văzul şi auzul nu sunt decât porţile secundare prin care „vânătorul de suflete" (animarum venator), magicianul, îşi poate introduce legăturile" („înlănţuirile") şi momelile (De vinculis in genere, III, " 669)- Intrarea principală (porta et praecipuus aditus) a tuturor operaţiunilor magice este fantezia (De Magia, III, p. 452), singura poartă (sola porta) a tuturor efectelor interne şi „legătură a legăturilor" (vinculum vinculorum) (ibid. p. 453). Puterea imaginarului este dublată de intervenţia facultăţii cogitative: ea este capabilă să subjuge sufletul. Rămâne totuşi absolut obligatoriu ca „legătura" să treacă prin fantezie, căci „nu există nimic în raţiune care să nu fi fost în prealabil perceput de simţuri [quodprius nonfuerit in sensu] şi nu există nimic care, plecând de la simţuri, să poată ajunge la raţiune fără mijlocirea fanteziei" (Theses de Magia, XLIII, voi. III, p. 48).
Abstracţie făcând de manipulatorul însuşi, care e presupus a exercita un control absolut asupra propriei sale imaginaţii (cel puţin în teorie), muritorii de rând sunt supuşi unor fantezii necontrolate. Numai profesiunile speciale cer aplicarea voluntară a imaginaţiei (acelea ale poetului şi artistului); în rest, domeniul imaginarului este livrat arbitrarului cauzelor externe, în acest caz, trebuie deosebite fanteziile provocate de o acţiune voluntară, dar de un alt ordin, a subiectului însuşi, de fanteziile a căror sursă e în altă parte. Acestea, la rândul lor, pot fi provocate de demoni sau induse de o voinţă umană (De Magia, III, p. 449).
Este vorba de voinţa manipulatorului, care trebuie să fie de un gen cu totul special. Intr-adevăr, Bruno avertizează pe orice operator de fantasme - în ocurenţă, pe artistul memoriei - să-şi regleze şi să-şi controleze emoţiile şi fanteziile ca nu cumva, crezând că le stăpâneşte, să le îndure, dimpotrivă, stăpânirea. „Ai grijă să nu te prefaci din operator în instrument al fantasmelor" : aici stă primejdia cea mai gravă pe care discipolul o are în faţă (Sigillum sigillorum, II, P- 193). Adevăratul manipulator magic trebuie să fie capabil „de a ordona, a îndrepta şi a rândui fantezia, de a-i alcătui felurile după voia sa" (Theses de Magia, XLVIII, voi. III, p. 485).
Se pare că omul este dotat cu un creier hipercomplex, neprevăzut însă cu nici un dispozitiv special care să-i permită să analizeze stimulii după provenienţa lor: pe scurt, el nu e capabil să distingă direct informaţiile onirice de acelea transmise de simţuri, imaginarul de tangibil. Bruno îi cere operatorului un lucru supraomenesc: el trebuie mai întâi să aranjeze pe loc şi fără greş informaţiile după Provenienţa lor, iar apoi să devină complet imun la orice emoţie Provocată de cauze externe, într-un cuvânt, el e presupus a nu mai reacţiona la nici un stimul din afară. Nu trebuie să se lase mişcat nici de compasiune, nici de iubire faţă de bine şi adevăr, nici de orice ar fi, ca să evite să fie „legat" la rândul lui. Ca să exerciţi controlul asupra altora, trebuie mai întâi să fii la adăpost de orice control provenind de la alţii (Theses de Magia, XLVIII).
Cu o luciditate inegalabilă, Bruno trasează o distincţie netă între teologie (cu fundamentele moralei, care, să nu uităm, era o disciplină exclusiv teologică) şi „speculaţia laică" (civilis speculaţia), în al cărei reprezentant se erijează. Pentru teologie, există o religie adevărată şi nişte credinţe false, există un bine şi un rău care sunt, în mare parte, de natură ideologică. Nu poate fi vorba aici de manipulare a indivizilor şi a maselor, ci doar de o misiune al cărei scop este convertirea la adevărul unic. Dimpotrivă, pentru Bruno, nu există decât un singur principiu sacrosanct, nu există decât un singur adevăr şi acesta este : totul este manipulabil, nu există absolut nimeni care să poată scăpa raporturilor intersubiective, fie că-i vorba de un manipulator, de un manipulat ori de un instrument (De vinculis, III, p. 654). Teologia însăşi, credinţa creştină şi orice altă credinţă nu sunt decât nişte convingeri de masă instaurate prin operaţiuni de magie.
Pentru ca o operaţiune să izbutească - Bruno nu osteneşte niciodată să o spună,trebuie ca operatorul şi subiecţii să fie deopotrivă de convinşi de eficacitatea ei. Credinţa este condiţia prealabilă a magiei: „Nu există operator - magician, medic sau profet - care să poată săvârşi ceva fără să întâlnească o credinţă prealabilă în subiect" (De Magia, III, p. 452), de unde vorba lui Hipocrate : „Medicul cel mai eficace e acela în care mulţi oameni au încredere" (ibid., p. 453). „Temeiul dintâi al unirii universale [...] este să existe credulitate nu numai în noi, cei ce operăm, ci şi la pacienţi. Aceasta este condiţia necesară fără de care nu putem obţine nimic [...]" (De Magia mathematica, VI, voi. III, p. 495). „Credinţa este legătura majoră, legătura legăturilor [vinculum vinculorum], căreia toate celelalte îi sunt, ca să zicem aşa, progenituri: speranţa, iubirea, religia, evlavia, teama, răbdarea, plăcerea [...], indignarea, ura, mânia, dispreţul şi aşa mai departe [...]" (Theses de Magia, LIII, voi. II, p. 490). „Este necesar ca operatorul să posede o credinţă activă, iar pacientul operaţiunii - o credinţă pasivă, îndeosebi cea din urmă e necesara oricărui subiect, căci fără ea nici un operator, că-i natural, raţional ori divin, nu poate săvârşi nimic [...]".
Este evident că ignoranţii vor fi cei mai dispuşi să se lase convinşi de fantasmele teologiei şi ale medicinei:E cu atât mai uşor să-i legi de tine [vincire] pe aceşti oameni care au cele mai puţine cunoştinţe. La ei puterea sufletului se rânduieşte şi se deschide în aşa fel încât lasă să treacă impresiile provocate de tehnicile operatorului, deschizându-le larg acele ferestre care, la alţii, sunt mereu închise. Operatorul are căi lesnicioase pentru a crea toate legăturile pe care le voieşte: speranţa, compasiunea, teama, iubirea, ura, indignarea, mânia, vioiciunea, răbdarea, dispreţul faţă de viaţă, de moarte, de bogăţie [...] (De Magia, III, pp. 453-454).
Menţionarea profetului alături de magician şi de medic nu e datorată întâmplării. Consecinţa cea mai evidentă a speculaţiilor lui Bruno este că orice religie e o formă de manipulare a maselor. Folosind tehnici eficace, întemeietorii de religii au ştiut să influenţeze într-un mod durabil imaginaţia maselor ignorante, să le canalizeze emoţiile, să se slujească de ele provocând sentimente de abnegaţie şi de autosacrificiu pe care ele nu le-ar fi manifestat în mod natural.
Enunţuri de acest fel duc lesne la neînţelegeri, dintre care cea mai comună ar fi să credem că Bruno exercită aici o critică sociologică a religiei. Or, el este mult mai departe de un asemenea demers decât de teologia însăşi, pe care nu încearcă deloc s-o „demaşte", ci doar s-o privească sub un unghi operatoriu mai larg. Bruno nu condamnă nicidecum religia în numele vreunor principii umanitare ce-i rămân complet străine. De altminteri, nu se ocupă de religie în sine, ci de modul în care se poate instaura orice religie, cu condiţia găsirii maselor dispuse s-o accepte şi a mesajului potrivit care să aibă capacitatea de a opera convertirea acestora. Cât despre manipulatorul însuşi, el va fi cu atât mai convingător, mai nezdruncinat în credinţa şi în puterea-i de convingere, cu cât va reuşi să stingă în el însuşi şi în ceilalţi Philautia, iubirea de sine, egoismul (De vinculis, III, pp. 652, 675). Totul este manipulabil, învaţă Bruno; însă manipulatorul nu are dreptul să se slujească de puterea sa asupra maselor în scopuri egoiste. Pe de altă parte, se pare că existenţa amorului propriu la subiect facilitează oarecum crearea „legăturilor".
In general, e mai uşor să exerciţi o influenţă durabilă asupra maselor decât asupra unui individ. Pentru mase, vincula folosite sunt te ordin mai general, în cazul unui individ, este mai întâi necesar să-i »u foarte bine plăcerile şi fobiile, ceea ce-i excită interesul şi ceea
ce-l lasă indiferent: „Este, într-adevăr, mai uşor să manipulezi [vincire] mai multe persoane decât una singură". „Ceea ce e dificil, cred, nu este să legi sau să eliberezi [vincire et solvere], ci să găseşti legătura justă printre toate cele ce sunt posibile şi a cărei alegere e mai curând arbitrară decât reglată de natura sau de tehnica manipulatorie".
Există, fără îndoială, categorii de vârstă, de fizionimie etc., în care fiecare individ poate fi rânduit, dar, în general, trebuie ţinut seamă de diversitatea înclinaţiilor fiecăruia şi, deci, de diversitatea „legăturilor" (vincula) ce-i sunt aplicabile. Nu se află corespondenţă perfectă între doi indivizi.
Feluriţi indivizi sunt manipulabili după criterii diferite: frumuseţea care-l subjugă pe Socrate nu-l subjugă pe Platon, mulţimea are alte preferinţe decât cei aleşi, masculii au alte gusturi decât femelele, există bărbaţi care au o predilecţie pentru fecioare, alţii care preferă femeile uşoare. Invariabilă în toate acestea este calitatea „legăturii legăturilor", vinculum vinculorum, care este erosul (sau voluptatea şi, în altă parte, fantezia, ceea ce revine la acelaşi lucru).
I.P Culianu
