Unii observatori, văzând consecinţele dezastruoase ale monedelor de astăzi, bazate
pe credite, pledează pentru o întoarcere la zilele bune în care moneda era susţinută de ceva
tangibil, cum este aurul. Ei motivează prin faptul că moneda susţinută de bunuri de larg
consum nu va produce inflaţie şi va elimina obligaţia de creştere nesfârşită. Cred că unii
dintre aceşti pledanţi pentru „moneda solidă“, sau „bani reali“, ating o dorinţă atavică de a
se întoarce în zilele mai simple, când lucrurile erau doar ceea ce sunt ele, de fapt.
Împărţind lumea în două categorii, reală (obiectivă) şi convenţională, ei cred că banii
credit sunt o iluzie, o minciună, care trebuie să se prăbuşească în mod inevitabil la fiecare
ciclu de decădere. De fapt, această dihotomie este ea însăşi o iluzie, o construcţie care
reflectă mitologiile mai profunde – cum este doctrina obiectivităţii în fizică – care sunt
demolate, la rândul lor, în vremurile noastre.
Diferenţa dintre moneda susţinută şi cea nesusţinută nu este atât de mare cum am
crede. La prima vedere, ele par foarte diferite: o monedă susţinută îşi derivă valoarea din
ceva real, în timp ce o monedă nesusţinută are valoare doar pentru că oamenii sunt de
acord cu acest lucru. Aceasta este o falsă distincţie: în oricare dintre cazuri, ceea ce conferă
în final valoare banilor este povestea care îi înconjoară, un set de convenţii sociale,
culturale şi legale.În acest punct, cei care pledează pentru „banii reali“, sau pentru moneda susţinută,
pot obiecta „Nu, exact aceasta este ideea: o monedă susţinută primeşte valoarea de la
bunul de larg consum aferent, nu din acorduri“.
Greşit!
Mai întâi să ne gândim la exemplul standard pentru ceea ce pledanţii numesc „bani
reali“: monedele din aur şi argint. Acestea sunt valoroase, spun ei, deoarece materialul din
care sunt făcute este valoros. Aceasta este sursa valorii lor, iar însemnele de pe ele sunt
acolo ca o garanţie, pentru a acorda încredere în greutatea şi puritatea lor. Dar, în ciuda
nostalgiei pentru banii reali de altădată, multe sisteme monetare din aur şi argint, din
istorie, nu sau potrivit cu această descriere, ci au avut o valoare care a depăşito pe cea a
bunului aferent. Ele diferă de banii de hârtie în rang, nu în esenţă. Banii
de hârtie şi cei electronici nu sunt o îndepărtare de moneda metalică, ci o extensie a acestora.
Pentru a complica şi mai mult lucrurile, ce este această „valoare a bunului“? La fel ca
banii, proprietatea este o construcţie socială. Ce înseamnă să ai ceva? Posesia fizică devine
deţinere doar dacă această posesie este legitimată social; dacă este legitimată, posesia
fizică nu este nici măcar necesară. Până la urmă, pe pieţele de bunuri de larg consum de
astăzi, cei mai mulţi investitori nici măcar nu ating bunurile pe care le cumpără.
Tranzacţiile lor sunt un set de ritualuri, manipulări simbolice învestite cu putere prin
intermediul unor credinţe comune. Natura fictivă a deţinerii nu este un fenomen recent.
Aurul nu are niciodată nevoie să iasă din ascunzătoare pentru a fi o susţinere pentru monedă.
De fapt, nici nu trebuie să plece din pământ. Chiar dacă am adopta un standard în aur,
cele mai multe tranzacţii vor folosi tot simboluri de hârtie sau digitale.
Doar povestea care conferă valoare acestor simboluri ar fi diferită.
Mai mult, valoarea bunurilor de larg consum depinde de acordurile sociale. Acest
lucru este în special valabil pentru aur care, spre deosebire de alte forme autentice de bani,
reprezentaţi de bunuri de larg consum – cum ar fi vitele sau cămilele, are o valoare
utilitară foarte mică. Puteţi face bijuterii drăguţe din el, dar are o utilitate industrială
foarte mică în comparaţie cu alte metale preţioase, cum ar fi argintul sau platina. Aceasta
înseamnă că valoarea aurului depinde de convenţie. Acest lucru îl face, întradevăr, o
alegere ciudată pentru cei care vor bani ai căror valoare să fie independentă de convenţie,
bani care au valoare „reală“.
Ceea ce este adevărat în cazul aurului, este adevărat şi în cazul altor bunuri de larg
consum. Întro societate cu un înalt grad de diviziune a muncii, cum este a noastră,
utilitatea celor mai multe bunuri de larg consum depinde, la fel ca în cazul banilor, de o
reţea de acorduri sociale. Cât de folositor este pentru Dvs. un lingou de fier? Un baril de
petrol,o tonă de hidroxid de sodiu industrial?
În grade diferite, ele sunt valoroase numai în contextul unui număr mare de oameni care să
îndeplinească rolurile specifice, interrelaţionate, care pun aceste lucruri în uz. Cu alte
cuvinte, bunurile de larg consum, la fel ca banii, au de asemenea o valoare fiduciară pe
lângă cea intrinescă – întradevăr, la o examinare atentă,
distincţia este demolată aproape în totalitate.
Să ne gândim mai mult la ceea ce înseamnă susţinerea banilor. În mod superficial
este simplu. Ca să luăm exemplul dolarului SUA de dinainte de 1972, acest lucru însemna:
„Puteţi duce un dolar la Rezerva Federală şi să îl răscumpăraţi pe a treizecea parte (sau cât
era) dintro uncie** de aur.“ Dar această imagine simplă este plină de complicaţii. Pentru
majoritatea utilizatorilor de dolari, chiar dacă ar fi fost permis, nu era în mod practic
fezabil să mergi la cel mai apropiat birou al Rezervei Federale. Din câte ştiu, aurul era
foarte rar transportat, nici măcar între bănci, pentru achitarea unor plăţi. Aurul băncilor
era ţinut în băncile Rezervei Federale; faptul că acestea îl deţineau era o chestiune de
înregistrare, nu de posesie fizică. Sistemul ar fi funcţionat chiar dacă aurul nu era prezent
în mod fizic. Nimeni, în afară de băncile străine, nu schimba, de fapt, dolari în aur. De ce
ar fi făcuto cineva, de vreme ce dolarii – şi nu aurul – erau folosiţi ca bani? Dacă credem
că dolarii (în epoca standardului în aur) erau valoroşi deoarece puteau fi schimbaţi în aur,
nu este probabil şi reversul adevărat, că aurul era valoros pentru că putea fi transformat în dolari?
Avem tendinţa să credem că, întrun sistem monetar susţinut cu bani de hârtie sau
electronici, susţinerea constă în banii reali, iar hârtia este doar reprezentarea lor. Dar, de
fapt, hârtiile sunt banii reali. Asocierea lor cu aurul a fost doar o proiecţie de sens, aproape
o formulă magică, oferindune permisiunea de a crede în povestea valorii. Această poveste
creează valoare. De fapt, nu a fost niciodată posibil ca cineva să răscumpere banii de hârtie
cu aur. Dacă ar fi încercat aceasta prea mulţi oameni, banca centrală ar fi putut (şi deseori
a făcuto) simplu să declare că nu va mai răscumpăra.Presupusul fapt al
convertibilităţii banilor în cantitatea de aur X este o construcţie, o ficţiune convenabilă,
care depinde de o reţea de acorduri sociale şi percepţii comune.
În mod similar, înainte ca Statele Unite să anuleze acordul BrettonWoods, la
începutul anilor 1970, valutele lumii erau fixate în funcţie de dolarul SUA, care era, în
schimb, stabilizat în aur. Dacă o ţară acumula rezerve de dolari SUA, putea să îi
răscumpere de la Rezerva Federală prin câteva tone de aur. Aceasta nu era chiar o mare
problemă imediat după cel deal doilea război mondial, dar la sfârşitul anilor 1960,
aproape toată rezerva de aur a Statelor Unite fusese trimisă peste ocean, ameninţândo cu
falimentul. Deci, Statele Unite au anunţat, simplu, că nu vor mai răscumpăra dolari în aur
în cadrul sistemului bancar internaţional, la fel cum încetaseră să o facă şi în cadrul
domestic, cu patru decenii mai devreme,
ceea ce denotă că standardul în aur era doar o ficţiune convenabilă.
Proclamaţia că banii sunt susţinuţi este puţin diferită de orice altă incantaţie
ritualică, pentru că îşi derivă puterea din credinţa umană colectivă. Oricât de adevărat ar fi
acest lucru în privinţa aurului, sunt şi mai adevăratele recentele şi sofisticatele propuneri
de susţinere a monedei, cum ar fi moneda terra a lui Bernard Lietaer şi propunerile
recente pentru Drepturile Speciale de Tragere revizuite ale FMI – care să fie susţinute de
către un coş de bunuri de larg consum, menit să reflecte activitatea economică generală.
Există un merit al acestei abordări – întradevăr, este un pas în direcţia pe care o ilustrez
în această carte. Dar această susţinere este în mod clar o ficţiune: nimeni nu îşi va
schimba, vreodată, monedele terra pentru livrarea fizică – la uşă – a combinaţiei prescrise
de petrol, cereale, certificate de emisii de dioxid de carbon, şuncă de porc, lingouri de fier
şi orice altceva de pe listă. Nicio persoană nu are nevoie, vreodată, de aceste lucruri ca
posesie personală. Valoarea lor este colectivă, existând numai întro vastă reţea de relaţii
economice. Dar acest lucru este OK! Răscumpărarea actuală, practică, nu este necesară
pentru a califica ceva drept monedă susţinută. Da, răscumpărarea este o ficţiune, o
poveste, dar poveştile au putere. Toţi banii sunt o poveste. Nu avem alternativă la crearea
banilor decât în cadrul unei matrici de poveşti. Nimic din ceea ce am scris nu a descalificat
sistemele monetare susţinute. Dar, dacă ar fi să alegem un sistem monetar susţinut, motivele
să fie clare. Nu este vorba de a face banii „reali“, întrun mod în care monedele nesusţinute
nu sunt. Este vorba de a conferi banilor povestea valorii pe care dorim să o creăm.
Povestea susţinerii poate fi folosită pentru a limita şi pentru a conduce crearea
banilor. Astăzi, acordăm acest drept doar băncilor şi îl îndreptăm către profitul mobil –
banii merg către cei care vor face mai mulţi bani. Din punct de vedere istoric, totuşi,
problema banilor este o funcţie specială, sacră, la care nu se poate renunţa uşor. Banii au
puterea magică a semnului şi înglobează acordul unei societăţi întregi. O parte din spiritul
societăţii trăieşte în cadrul lor, iar puterea de ai crea trebuie să fie păzită la fel de bine
cum un şaman îşi păzeşte punga magică. Pe mâini greşite, puterea lor poate fi folosită
pentru a subjuga. Putem să negăm faptul că astăzi nu sa întâmplat astfel? Putem să
negăm faptul că, oameni şi naţiuni întregi, au devenit sclavi ai celor care împrumută bani?
Nu numai că asociem, în mod natural, banii cu sacrul, ci şi oricare scop în care
folosim banii tinde să devină sacru: „undeţi este comoara, acoloţi va fi şi inima!“ (Matei
6:21). Astfel, oamenii au ajuns să venereze aurul. Bineînţeles, nu au declarat că îl
venerează, dar acţiunile vorbesc mai mult decât cuvintele. Aurul era ceea ce râvneau ei,
pentru aur se sacrificau, aurul era ceea ce ei respectau, aurul era ceea ce învesteau cu o
putere supranaturală şi cu un statut special, sfânt. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu vitele în
culturile care fac comerţ cu vite, şi cu grâul sau cu uleiul de măsline, în culturile unde
acestea sunt folosite ca bani. Au atins un statut sacru, despărţite de alte bunuri.
Ultima sută de ani a fost o epocă a monedei nesusţinute şi, de asemenea, o epocă în
care nimic nu este sacru. Aşa cum am afirmat în introducere, dacă un lucru este sacru în
zilele noastre, acela este reprezentat de bani. Pentru că banii sunt cei care au proprietăţile
pe care noi le asociem cu divinitatea dematerializată a dualismului: ubicuitate, abstracţie,
nonmaterialitate şi, totuşi, având capacitatea de a interveni în problemele materiale,
pentru a crea sau pentru a distruge. Pentru a îndepărta complet divinitatea din materialitate
înseamnă, din nou, a nu avea nimic sacru – nimic real, nimic tangibil. Totuşi, absenţa
sacrului este o iluzie: aşa cum mulţi au demonstrat, ştiinţa a devenit noua religie, completată
cu povestea sa cosmogonică, cu misterioasele sale explicaţii ale lucrărilor lumii, învăluite în
limbajul misterios, cu preoţii şi interpreţii săi, ierarhia sa, ritualurile sale de iniţiere (teza de
doctorat, de exemplu), sistemul său de valori şi multe altele. În mod similar, aparenta
absenţă a susţinerii este, de asemenea, o iluzie. Banii de tip credit sunt susţinuţi (printrun
model de acord social diferit de sistemele monetare susţinute în mod explicit, dar un acord
până la urmă) de către o totalitate de bunuri şi servicii ale unei economii şi, la un nivel mai
adânc, de către creştere.Creaţi ca o datorie cu dobândă, valoarea lor susţinută depinde
de expansiunea nesfârşită a bunurilor şi serviciilor. Orice lucru care susţine banii devine
sacru: în mod corespunzător, creşterea a avut un statut sacru pentru multe secole. În multe
dintre aparenţele poveştii despre Ascensiuneaprogres, expolatarea forţelor naturale,
cucerirea frontierelor finale, stăpânirea naturii – am purtat o cruciadă sfântă, pentru a fi
roditori şi pentru a ne multiplica. Dar, creşterea nu mai este sacră pentru noi.
Această carte va descrie o modlitate concretă de susţinere a banilor cu ajutorul
lucrurilor care devin sacre pentru noi astăzi. Şi care sunt acestea? Putem vedea care sunt
prin eforturile altruiste ale oamenilor de a le crea şi de a le păstra. Banii viitorului vor fi
susţinuţi de către lucrurile pe care vrem să le hrănim, să le creăm şi să le păstrăm:
terenurile neexploatate, apă curată şi aer curat, opere extraordinare de artă şi arhitectură,
biodiversitate şi bunuri genetice comune, drepturi de dezvoltare neutilizate, certificate
pentru emisii de dioxid de carbon nefolosite, drepturi de brevet necolectate, relaţii care nu
sunt transformate în servicii şi resurse naturale care nu sunt transformate în bunuri. Chiar
şi aurul care încă zace în pământ.
Asocierea cu banii (aşadar, cu „valoarea abstractă“) nu numai că ridică un lucru la un
statut sacru, ci ne şi obligă să îl creăm, mai mult şi mai mult. Asocierea dintre aur şi bani
încurajează efortul continuu (şi foarte distructiv pentru mediul înconjurător) de a extrage
mai mult aur. A săpa gropi în pământ şi a le umple la loc este simbolul muncii în van, deşi
aceasta este ceea ce face, în principal, extracţia de aur. Cu eforturi uriaşe, extragem aurul
din pământ, îl transportăm, îl prelucrăm şi, în cele din urmă, îl punem în alte găuri ale
pământului, numite depozite. Acest efort, precum şi epuizarea aurului, este o modalitate
(aleasă la întâmplare) pentru a reglementa furnizarea banilor, dar de ce să nu facem
această reglementare prin acorduri sociale şi politice intenţionate, sau printrun proces
mai organic şi să renunţăm la săpatul gropilor?
Problema aurului, menţionată mai sus, se extinde şi la alte bunuri. În locurile unde
vitele servesc drept bani, ele capătă o valoare în afară de utilitatea laptelui şi a cărnii lor,
având ca rezultat faptul că oamenii păstrează cirezile mai mari decât ar fi nevoie. La fel ca
în cazul extragerii aurului, acest lucru risipeşte munca omului şi strică mediul
înconjurător. Mă tem că orice formă de bani, bazată pe bunuri de larg consum, va avea
acelaşi efect. Dacă este vorba de petrol, atunci se va crea un stimulent pentru extragerea de
petrol – cantitatea necesară pentru combustibil, plus o cantitate suplimentară pentru bani.
Generalizând, principiul este „Folosirea oricărui lucru ca acoperire pentru bani creşte cantitatea acelui lucru“.
Cum ar fi dacă banii ar fi „susţinuţi“ de către apa curată, aerul nepoluat, ecosistemele
sănătoase şi de către bunurile culturale comune? Există vreo modalitate de a încuraja crearea
de tot mai multe astfel de lucruri, în acelaşi mod în care acordul social cu privire la valoarea
aurului ne face să extragem din ce în ce mai mult aur? La fel cum monetizarea aurului ne face
să îl râvnim şi să căutăm să producem cât mai mult, precum şi să renunţăm la el doar pentru
a îndeplini o nevoie reală, urgentă, tot astfel folosirea acestor lucruri pentru bani ne poate face
să creăm tot mai multe, să creăm o planetă mult mai frumoasă şi să le sacrificăm doar pentru
un motiv bine întemeiat, numai ca răspuns la o nevoie reală, numai pentru a crea ceva la fel
de valoros ca ceea ce a fost distrus. Noi distrugem multe lucruri pentru bani, dar nu
distrugem, în mod voit, banii înşişi. Şi aşa ar trebui să fie, de fapt.
Întrebarea legată de susţinerea monedei ne duce către întrebări mai vaste şi mai importante:
Cine va ajunge să creeze bani şi prin ce proces?
Ce limite ar trebui să guverneze cantitatea creată?
Care sunt acordurile pe care banii le înglobează?
Mai general, care este povestea valorii pe care o atribuim banilor?
Încă din Grecia Antică, banii au conţinut întotdeauna un acord. De obicei, totuşi,
acordul a fost unul neintenţionat. Oamenii au crezut că aurul era valoros, rareori încetând
să creadă că această valoare era doar una convenţională. Mai târziu, sistemele monetare de
hârtie erau, în mod clar, convenţionale deşi, din câte ştiu, nimeni nu a proiectat emiterea
lor având în minte un anumit scop social, în afară de furnizarea unui mediu de schimb.
Niciodată nu sa pus întrebarea „ce poveste a lumii creăm noi şi ce fel de bani va îngloba şi
va consolida acea poveste?“. Nimeni nu a decis crearea unui sistem de rezerve bancare
fracţionare, cu scopul conştient de propulsa expansiunea umanităţii. În zilele noastre,
pentru prima dată, avem oportunitatea de a infuza un grad de conştiinţă în alegerea
banilor noştri.
Este momentul să ne întrebăm pe noi înşine ce poveste colectivă dorim să
legiferăm pe acest pământ şi să alegem sistemul monetar în conformitate cu acea poveste.
charles eisenstein-economia sacra banii darul si societatea in epoca tranzitiei
