Se spune ca propolisul este cel mai natural antibiotic descoperit vreodata de om. Remarcabil la aceasta afirmatie este faptul ca descoperirea propolisului a avut loc acum circa 2000 de ani.
Probabil ca multi nici nu au auzit de propolis si, totusi, carti medicinale stravechi il prescriu pentru tratarea multor afectiuni. Calitatile bacteriologice ale acestui medicament sunt cunoscute inca de la inceputul istoriei scrise.
Folosirea propolisului in medicina populara isi are inceputurile in timpuri stravechi. Egiptenii, grecii si romanii il foloseau pentru calitatile vindecatoare generale si pentru vindecarea unor leziuni ale pielii.
Incepand cu secolul al XII-lea propolisul a inceput sa fie folosit in Europa ca preparat pentru uz extern. Totusi, abia in ultimii 20 de ani oamenii de stiinta au fost capabili sa dovedeasca ca este atat de activ si de important precum credeau stramosii nostrii.
Propolisul este acum considerat un important produs dietetic si un valoros element al curelor naturiste. Popularitatea lui este in continua crestere datorita multiplelor oportunitati pe care le ofera.
Pentru efectul antibiotic al propolisului este responsabila concentratia de flavonoizi. Acestia poseda numeroase efecte curative foarte puternice. Flavonoizii stimuleaza cresterea parului si imbunatatesc circulatia sangelui.
De asemenea, stimuleaza eliminarea urinei, secretia bilei si secretia glandelor endocrine. Este foarte bine cunoscut faptul ca secretia endocrina provenita din timus, glanda tiroida, pancreas si glanda suprarenala au un efect benefic pentru intreg organismul.
Flavonoizii nu sunt doar substante antibacteriene, ci sunt active si in tratarea ulcerului, reumatismului, simptomelor de gripa si raceala, iritatiilor stomacale si anumitor probleme respiratorii. In acelasi timp sunt benefici pentru unele indispozitii cronice, precum stres sau probleme ale articulatiilor.
Toate acestea ofera o noua dimensiune a performantelor acestui produs. Propolisul, prin natura lui, ne ofera cel mai puternic si multilateral supliment al aportului nutritiv. Peste tot in lume medicii au fost uluiti de puterile propolisului. In prezent ne aflam doar la inceputul povestii deoarece capacitatile vindecatoare ale propolisului par a fi nelimitate.
Dar totusi, care este provenienta propolisului? Albinele colecteaza rasina naturala ca material de baza de pe mugurii de plop, mesteacan, pin, etc. Dupa ce rasina este “mestecata” de albine, in amestec cu saliva, se formeaza alte substante.
Produsul final il reprezinta propolisul. Acesta este de o importanta vitala pentru supravietuirea albinelor. Nu numai ca le protejeaza impotriva bolilor, dar si impotriva schimbarilor climaterice, precum vant si frig.
Propolisul este compus din 50-55 % rasina si balsam, 30% ceara, 5 % substante fixe precum grasimi, aminoacizi, acizi organici, compusi ai eterului de alcool, spori si microelemente ca fier, cupru, magneziu, zinc si antibiotice, plus un continut ridicat de vitaminele B, E, C, H si P, precum si provitamina A. Polenul reprezinta intre 4 si 10 % din compozitia acestui produs.
Propolisul poate fi utilizat si ca remediu impotriva imbatranirii, in ultima vreme acordandu-se foarte mare importanta acestui aspect. Propolisul este foarte bine cunoscut si des folosit in Olanda, Franta, Germania si Belgia.
S-a dovedit ca acest produs miraculos da rezultate extreme de bune in tratarea urmatoarelor afectiuni: acnee, astm, artrita, arsuri, opariri, gingii care sangereaza, basici, afte, gripa, diaree, eczeme, raceala, gastrita, guta, febra ridicata, caderea parului, muscaturi de insecte, diverse inflamatii, psoriazis, ulcer, dureri dentare si nu numai.
Propolisul nu este toxic cand este administrat pe cale orala sau aplicat pe piele. In schimb, aplicat la nivelul ochilor poate cauza reactii alergice, roseata si umflarea acestora. Nu este recomandat femeilor insarcinate si mamelor care alapteaza si este contraindicat celor care sufera de alergie la vreunul din componentii lui.
Sistemul imunitar este ajutat si intarit de consumul de propolis. Fiind un antibiotic natural, propolisul actioneaza impotriva bacteriilor daunatoare fara sa distruga anumite bacterii benefice de care corpul are nevoie, asa cum fac alte antibiotice. El poate fi folosit de oricine, sanatos sau bolnav, ca o masura de protectie impotriva microorganismelor.
Folositi-l in alimentatia dumneavostra cu incredere. El a ajutat albinele sa supravietuiasca si sa prospere timp de peste 45 de milioane de ani. Ne va ajuta si pe noi sa supravietuim mediului ce ne inconjoara.
www.medicina-naturista.ro
luni, 29 august 2011
Lăptişorul de matcă
Lăptişorul de matcă este considerat de specialişti un simbol al sănătăţii, vitalităţii, vigorii şi productivităţii. Secretat de glandele salivare ale albinelor şi utilizat ca hrană permanentă a reginei stupului, lăptişorul a devenit un remediu natural foarte apreciat pentru vindecarea multor afecţiuni.
Lăptişorul de matcă PUR (crud) vs. lăptişorul liofilizat
Există o mare diferenţă între lăptişorul de matcă PUR, aşa cum este el recoltat de apicultori, fără nici un adaos, şi celelalte forme ale acestuia, cum ar fi cel liofilizat (adică transformat în pudră pentru capsule) sau cel sub formă de fiole pentru băut. Prin aceste procese de transformare se pierd o parte din proprietăţile organoleptice ale lăptişorului, scăzând astfel eficienţa acestuia. De aceea, este recomandată consumarea lui în stare pură (crudă), naturală. În condiţii de refrigerare optime, între 2-6 grade C, lăptişorul de matcă PUR îşi păstrează toate proprietăţile, calitatea nutritivă şi prospeţimea pe termen îndelungat. Lăptişorul pur se poate omogeniza cu miere (10 g lăptişor în 500 g miere), calităţile lui benefice păstrându-se chiar 2-3 ani.
Beneficiile pentru sănătate a lăptişorului în stare naturală
Lăptişorul de matcă PUR este o hrană naturală extrem de bogată în elemente esenţiale vieţii. Se poate vorbi despre un efect sinergic al componentelor sale active, care sunt complementare. Produsul este stimulant, tonic, revitalizant şi euforizant şi, de asemenea, un echilibrant al sistemului nervos. El creşte consumul de oxigen la nivelul ţesuturilor şi are un efect direct asupra glandelor suprarenale, asigurându-le o bună funcţionare.
Lăptişorul de matcă în stare pură este un adevărat cocktail de vitamine. El conţine complexul de vitamine B (B1, B2, B3, B6, B8, B9, B12), dar şi acidul pantotenic, adică vitamina B5, cunoscută şi sub denumirea de "vitamina antistres".
Lăptişorul de matcă aşa cum ni-l oferă natura constituie şi o sursă bogată de aminoacizi (acizii aspartic şi glutamic, taurină, tirozină, fenilalanină, etc.), săruri minerale (calciu, magneziu, fier, potasiu, cupru), oligoelemente (seleniu, zinc, mangan), glucide (fructoză, glucoză, maltoză) şi lipide sub formă de acizi graşi (acid stearic, palmitic).
Acest minunat produs apicol conţine şi o sursă unică de acid 10HDA (acid 10-hidroxi-2-decenoic), substanţă activă care posedă extraordinare efecte antibacteriene, antifungice şi antivirale, care ajută la mărirea rezistenţei organismului în faţa bolilor şi care ajută la eliminarea radicalilor liberi.
Acetilcolina pe care o conţine lăptişorul de matcă PUR este un compus cu rol în transmiterea influxului nervos, atât în sistemul nervos central, cât şi în cel periferic. În plus, lăptişorul pur are şi acţiune vasodilatatoare, cardioprotectoare, digestivă şi de reglare a sistemului hormonal şi a celui limfatic.
Afecţiunile tratate cu lăptişor de matcă PUR (crud)
Datorită faptului că lăptişorul este un produs natural care conţine atât de multe substanţe nutritive, acestea sunt mult mai uşor asimilabile de către organism şi pot fi întrebuinţate în foarte multe afecţiuni. Lăptişorul este recomandat pentru întărirea imunităţii organismului, în răceală şi gripă, în stres şi epuizare fizică, astenie, anorexie, anemie, anxietate, hipertensiune arterială, ateroscleroză, la pacienţii cu un nivel ridicat de colesterol şi lipide, în diabet, ulcer gastric şi duodenal, impotenţă, fertiliate, sindrom premenstrual, menopauză, dermatoze, diverse cancere, leucemie, parodontite, boli infecţioase, acnee, ten seboreic sau scleroză multiplă ... şi lista poate continua.
Un lucru foarte important de ştiut despre lăptişorul de matcă natural este că el are o proprietate adaptogenă, adică acţionează exact acolo unde oragnismul are nevoie.
Cum se administrează lăptişorul de matcă PUR (crud) ?
Modul de administrare recomandat este sublingual, datorită absorţiei rapide la acest nivel, înainte de masă, fiind un aperitiv pentru sănătate. Dozele variază în funcţie de scopul utilizării. În curele preventive se consumă între 500 mg şi 1g pe zi, dimineaţa, înainte de masă. În general, medicii apiterapeuţi vă pot recomanda dozajul în funcţie de afecţiune şi de gravitatea acesteia. Durata ideală a unei cure este de minim o lună. Mai mult, un nutriment natural precum lăptişorul crud nu are efecte secundare, nu dă dependenţă, nu interacţionează cu medicamentele şi nu are contraindicaţii.
Lăptişorul de matcă PUR se poate întrebuinţa cu succes şi în tratamentele cosmetice pentru piele şi păr sub formă de creme, loţiuni sau măşti, fiind un adevărat "elixir al tinereţii", graţie proprietăţilor sale regeneratorii şi tonifiante. Este recomandat pentru a reda strălucirea şi elasticitatea tenului, dar şi pentru tenurile foarte ridate. În funcţie de gradul de ridare, proporţia de lăptişor de matcă PUR la 100 g de cremă poate fi între 2 şi 4 g. În compoziţia măştilor se pot adăuga şi ulei de măsline, gălbenuş şi albuş de ou, miere sau fructe, în funcţie de tipul de ten. Masca se lasă să acţioneze, în medie, 30 de minute, după care se îndepărtează cu apă calduţă.
Efectele lăptişorului de matcă PUR sunt extraordinare: revitalizare, energizare, tonifiere, întărire a sistemului imunitar şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Prin urmare, folosiţi-l cu încredere, deoarece el vă furnizează tot ceea ce are nevoie organismul pentru a fi în cea mai bună formă.
www.doctoracasa.ro
Lăptişorul de matcă PUR (crud) vs. lăptişorul liofilizat
Există o mare diferenţă între lăptişorul de matcă PUR, aşa cum este el recoltat de apicultori, fără nici un adaos, şi celelalte forme ale acestuia, cum ar fi cel liofilizat (adică transformat în pudră pentru capsule) sau cel sub formă de fiole pentru băut. Prin aceste procese de transformare se pierd o parte din proprietăţile organoleptice ale lăptişorului, scăzând astfel eficienţa acestuia. De aceea, este recomandată consumarea lui în stare pură (crudă), naturală. În condiţii de refrigerare optime, între 2-6 grade C, lăptişorul de matcă PUR îşi păstrează toate proprietăţile, calitatea nutritivă şi prospeţimea pe termen îndelungat. Lăptişorul pur se poate omogeniza cu miere (10 g lăptişor în 500 g miere), calităţile lui benefice păstrându-se chiar 2-3 ani.
Beneficiile pentru sănătate a lăptişorului în stare naturală
Lăptişorul de matcă PUR este o hrană naturală extrem de bogată în elemente esenţiale vieţii. Se poate vorbi despre un efect sinergic al componentelor sale active, care sunt complementare. Produsul este stimulant, tonic, revitalizant şi euforizant şi, de asemenea, un echilibrant al sistemului nervos. El creşte consumul de oxigen la nivelul ţesuturilor şi are un efect direct asupra glandelor suprarenale, asigurându-le o bună funcţionare.
Lăptişorul de matcă în stare pură este un adevărat cocktail de vitamine. El conţine complexul de vitamine B (B1, B2, B3, B6, B8, B9, B12), dar şi acidul pantotenic, adică vitamina B5, cunoscută şi sub denumirea de "vitamina antistres".
Lăptişorul de matcă aşa cum ni-l oferă natura constituie şi o sursă bogată de aminoacizi (acizii aspartic şi glutamic, taurină, tirozină, fenilalanină, etc.), săruri minerale (calciu, magneziu, fier, potasiu, cupru), oligoelemente (seleniu, zinc, mangan), glucide (fructoză, glucoză, maltoză) şi lipide sub formă de acizi graşi (acid stearic, palmitic).
Acest minunat produs apicol conţine şi o sursă unică de acid 10HDA (acid 10-hidroxi-2-decenoic), substanţă activă care posedă extraordinare efecte antibacteriene, antifungice şi antivirale, care ajută la mărirea rezistenţei organismului în faţa bolilor şi care ajută la eliminarea radicalilor liberi.
Acetilcolina pe care o conţine lăptişorul de matcă PUR este un compus cu rol în transmiterea influxului nervos, atât în sistemul nervos central, cât şi în cel periferic. În plus, lăptişorul pur are şi acţiune vasodilatatoare, cardioprotectoare, digestivă şi de reglare a sistemului hormonal şi a celui limfatic.
Afecţiunile tratate cu lăptişor de matcă PUR (crud)
Datorită faptului că lăptişorul este un produs natural care conţine atât de multe substanţe nutritive, acestea sunt mult mai uşor asimilabile de către organism şi pot fi întrebuinţate în foarte multe afecţiuni. Lăptişorul este recomandat pentru întărirea imunităţii organismului, în răceală şi gripă, în stres şi epuizare fizică, astenie, anorexie, anemie, anxietate, hipertensiune arterială, ateroscleroză, la pacienţii cu un nivel ridicat de colesterol şi lipide, în diabet, ulcer gastric şi duodenal, impotenţă, fertiliate, sindrom premenstrual, menopauză, dermatoze, diverse cancere, leucemie, parodontite, boli infecţioase, acnee, ten seboreic sau scleroză multiplă ... şi lista poate continua.
Un lucru foarte important de ştiut despre lăptişorul de matcă natural este că el are o proprietate adaptogenă, adică acţionează exact acolo unde oragnismul are nevoie.
Cum se administrează lăptişorul de matcă PUR (crud) ?
Modul de administrare recomandat este sublingual, datorită absorţiei rapide la acest nivel, înainte de masă, fiind un aperitiv pentru sănătate. Dozele variază în funcţie de scopul utilizării. În curele preventive se consumă între 500 mg şi 1g pe zi, dimineaţa, înainte de masă. În general, medicii apiterapeuţi vă pot recomanda dozajul în funcţie de afecţiune şi de gravitatea acesteia. Durata ideală a unei cure este de minim o lună. Mai mult, un nutriment natural precum lăptişorul crud nu are efecte secundare, nu dă dependenţă, nu interacţionează cu medicamentele şi nu are contraindicaţii.
Lăptişorul de matcă PUR se poate întrebuinţa cu succes şi în tratamentele cosmetice pentru piele şi păr sub formă de creme, loţiuni sau măşti, fiind un adevărat "elixir al tinereţii", graţie proprietăţilor sale regeneratorii şi tonifiante. Este recomandat pentru a reda strălucirea şi elasticitatea tenului, dar şi pentru tenurile foarte ridate. În funcţie de gradul de ridare, proporţia de lăptişor de matcă PUR la 100 g de cremă poate fi între 2 şi 4 g. În compoziţia măştilor se pot adăuga şi ulei de măsline, gălbenuş şi albuş de ou, miere sau fructe, în funcţie de tipul de ten. Masca se lasă să acţioneze, în medie, 30 de minute, după care se îndepărtează cu apă calduţă.
Efectele lăptişorului de matcă PUR sunt extraordinare: revitalizare, energizare, tonifiere, întărire a sistemului imunitar şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. Prin urmare, folosiţi-l cu încredere, deoarece el vă furnizează tot ceea ce are nevoie organismul pentru a fi în cea mai bună formă.
www.doctoracasa.ro
sâmbătă, 27 august 2011
Argila şi lupta împotriva acneei
Argila este unul dintre elementele naturale cele mai folosite de catre om pentru proprietatile sale curative. De mii de ani oamenii o intrebuinteaza ca detoxifiant al organismului. In tratamentul acneei, argila se poate utiliza intern sau extern.
Masca cu argila curata tenul
E foarte simplu de preparat o astfel de masca si efectele asupra tenului sunt benefice. Incearca si tu: se amesteca o lingurita de argila cu apa de la robinet sau apa plata. Amesteci pana se face o pasta groasa, dupa care se intinde pe fata. In functie de ten, poti inlocui apa cu suc de fructe sau legume. De exemplu, pentru tenul gras castravetele si lamaia sunt recomandate. Castravetele (unul mic) se rade printr-o razatoare fina dupa care se stoarce intr-o sita. Sucul astfel obtinut se amesteca cu o lingurita de argila. Masca se poate folosi o data pe saptamana. Pentru ten uscat se poate folosi ulei de masline in loc de sucuri de fructe.
Acneea regreseaza daca bei argila
Urmeaza un tratament cu argila. Un tratament de 21 de zile presupune sa consumi de trei ori pe zi argila. Pune o lingura de argila intr-un pahar cu apa si lasa-l cateva ore, dupa care poti sa-l consumi. Amesteca numai cu o lingura de lemn. Bea preferabil pe stomacul gol, inainte de masa. Un tratament mai lejer presupune numai un pahar, dimineata, pe stomacul gol. Prepara paharul noaptea si lasa-l acoperit. Agita-l de dimineata inainte sa-l bei. Terapeutii naturisti spun ca cea mai buna argila e cea galbena, recoltata din locul unde te-ai nascut. Daca nu ai timp sa umbli dupa argila, ia din farmacii sau de la Plafar.
www.acnee.info
Masca cu argila curata tenul
E foarte simplu de preparat o astfel de masca si efectele asupra tenului sunt benefice. Incearca si tu: se amesteca o lingurita de argila cu apa de la robinet sau apa plata. Amesteci pana se face o pasta groasa, dupa care se intinde pe fata. In functie de ten, poti inlocui apa cu suc de fructe sau legume. De exemplu, pentru tenul gras castravetele si lamaia sunt recomandate. Castravetele (unul mic) se rade printr-o razatoare fina dupa care se stoarce intr-o sita. Sucul astfel obtinut se amesteca cu o lingurita de argila. Masca se poate folosi o data pe saptamana. Pentru ten uscat se poate folosi ulei de masline in loc de sucuri de fructe.
Acneea regreseaza daca bei argila
Urmeaza un tratament cu argila. Un tratament de 21 de zile presupune sa consumi de trei ori pe zi argila. Pune o lingura de argila intr-un pahar cu apa si lasa-l cateva ore, dupa care poti sa-l consumi. Amesteca numai cu o lingura de lemn. Bea preferabil pe stomacul gol, inainte de masa. Un tratament mai lejer presupune numai un pahar, dimineata, pe stomacul gol. Prepara paharul noaptea si lasa-l acoperit. Agita-l de dimineata inainte sa-l bei. Terapeutii naturisti spun ca cea mai buna argila e cea galbena, recoltata din locul unde te-ai nascut. Daca nu ai timp sa umbli dupa argila, ia din farmacii sau de la Plafar.
www.acnee.info
POLENUL ŞI PĂSTURA
Polenul şi păstura, prin conţinutul mare de compuşi bio, se constituie în materii dietetice şi terapeutice deosebit de valoroase. Polenul crud (ca atare sau sub formă de păstura) şi polenul uscat (polen granule) provine de pe anterele florilor (vezi androceul), de unde este recoltat de albine şi apoi depozitat pentru scurt timp în grămezi la nivelul picioarelor posterioare. După ce coşuleţele picioarelor din spate sunt pline cu polen, albinele transportă valorosul material în stup (vezi şi: polenul entomofil şi polenizarea entomofilă).
Albina recoltând polen de pe antera unei flori. Se observă ghemotocul de polen colectat la nivelul picioarelor posterioare
Albina recoltând polen de pe antera unei flori. Se observă ghemotocul de polen colectat la nivelul picioarelor posterioare
Păstura, reprezintă de fapt un "polen înnobilat" prin intervenţia albinelor asupra ei în stup, fiind un produs mai valoros şi mai greu de procurat decât polenul obişnuit.
Forme terapeutice şi administrarea polenului şi a păsturii
Polenul
Polenul se administrează proaspăt (crud) sau uscat. Polenul uscat se prezintă sub formă de granule (polen granulat). Prin măcinarea granulelor de polen, dacă reţeta o cere, rezultă pulberea de polen.
Există mai multe forme sub care se poate administra polenul, aşa cum se poate vedea mai jos.
• Polenul proaspăt este deosebit de concentrat în principii active. Activitatea biologică a produsului crud se înjumătăţeşte în 5-6 ore de la recoltare (Fănică Voinea Ene).
În stare crudă, acest produs al stupului, se administrează ca atare, câte 2-3 linguriţe pe zi, sau sub formă de băutură (vezi mai jos).
• Băutura apicolă cu polen se realizează în borcane de sticlă, prin dizolvarea a 180 g miere în 800 g de apă. Solubilizarea mierii în apă se face fără încălzire, la temperatura obişnuită, căci altfel multe principii active, în special vitamine şi enzime, se vor pierde şi chiar vor rezulta substanţe toxice. Când dizolvarea este completă, se adaugă 50 g polen proaspăt sau uscat - sub formă de pulbere (granule măcinate). Totul se agită, lăsându-se, apoi borcanul astupat, 2 zile la temperatura camerei, timp în care se iniţiază procesele fermentative. Începând din a treia zi, băutura cu polen poate fi consumată, Înainte de fiecare administrare, lichidul se omogenizează cât mai bine. Se recomandă consumul unui pahar (200 ml) imediat după mase.
• Pasta de miere cu polen se prepară amestecând mierea cu polenul uscat pulverizat (5 părţi miere, o parte polen uscat şi măcinat). Se prepară doar cât este necesar pentru o zi, după recomandări, uzual folosindu-se o linguriţă de praf de polen şi 5 linguriţe de miere. Se administrează din pasta obţinută, de obicei, câte 2 linguriţe după cele 3 mese principale.
• Polenul granulat (granulele de polen uscat) se păstrează maximum 12 luni (de preferinţă 6) în borcane de sticlă colorată, care se pod închide ermetic. Se administrează, imediat după mesele principale, iniţial în doze de atac de 30-40 g (4-6 linguriţe), apoi în doze de întreţinere de 15 g -20 g (2-3 linguriţe) (Fănică Voinea Ene).
Pentru că în masa de polen se pot dezvolta anumiţi paraziţi (mici acarieni şi insecte), se recomandă păstrarea produsului la o temperatură mai mică de 15ºC, prag sub care biologia şi înmulţirea acestor "intruşi" este frânată (L. Gheorghe, I. Tudor, M. Minoiu, C. Ianţa).
Atunci când se administrează pentru prima dată granulele de polen, este recomandat să se înceapă cu o linguriţă de produs, care se ia cu puţină apă înainte de prânz, doza crescând treptat, până la o lingură, pe parcursul a două săptămâni (J. Valnet)
• Pulberea de polen (polenul pulverizat) se obţine prin râşnirea granulelor chiar înainte de folosire De obicei, nu se administrează intern ca atare, ci intră în compoziţia băuturii şi pastei cu miere (vezi mai sus). Se mai foloseşte extern, prin pudrare sau în amestec cu ceaiurile specifice, în alopecie.
Păstura
• Polenul pastă are o valabilitate de 3 zile, perioadă care poate fi prelungită, până la o săptămână, dacă se ţine la frigider. Se administrează ca şi polenul sub formă de granule, însă la jumătate din cantitate. Acest produs greu de procurat, prezintă o acţiune biologică dublă, faţă de polenul uscat.
Calendarul tratamentelor cu polen
O cură cu polen trebuie să dureze 30-40 zile, fiind urmată de o lună pauză, după care tratamentul poate fi reluat.
Persoanele care folosesc întâia dată polenul sau care nu au recurs la acest produs apicol de mult timp, este bine să recurgă la o primă cură mai scurtă (8-20 zile - recomandat 14).
Recomandări terapeutice
În dozele recomandate, polenul şi păstura acoperă necesarul multor aminoacizi, vitamine şi minerale, chiar tratând carenţele acestora. De aceea, cele două produse apicole, sunt recomandate, în primul rând, în formele de carenţă proteică, fiind foarte utile în stadiul de denutriţie.
Tot datorită compoziţiei bogate în aminoacizi esenţiali şi în vitamine, polenul şi păstura se recomandă a fi administrate în unele boli care ating parenchimul hepatic (steatoză hepatică, hepatită toxică, hepatită cronică, ciroză).
Medicii români care au studiat efectele polenului asupra bolnavilor hepatici (hepatită cronică, ciroză), în vremea când apiterapia era considerată o ramură "clinică" a medicinii (astăzi nu există disciplina de apiterapie în nicio unitate de învăţământ medical superior din România), adică în perioada 1965-1980, au raportat "rezultate ce depăşesc aşteptările" (Dr. M. Ialomiţeanu - Spitalul de Boli Infecţioase din Bucureşti) şi "o îmbunătăţire a rezultatelor analizelor clasice de disproteinemie, precum şi ameliorarea tulburărilor dispeptice" (Dr. D. W. Satmboliu - Spitalul de Boli Contagioase din Timişoara).
Se poate apela cu încredere la polen sau păstură, ori de câte ori se urmăreşte creşterea rezistenţei generale a organismului.
Ca adjuvant, ppolenul se dovedeşte de ajutor şi în alte afecţiuni digestive, ca: enterocolite, colite spastice, colite amoebiene, colibaciloze, rezecţii gastrice, spasme gastro-intestinale, diaree sau constipaţie cronică, tumori ale stomacului.
Administrarea polenului în a doua jumătate a perioadei de sarcină şi în timpul alăptării se dovedeşte benefică, deoarece combate oboseala, scade retenţia azotată, reduce edemul şi frecvenţa toxemiei şi creşte calitatea laptelui matern.
Între principiile active din polen, s-au identificat substanţe antiestrogenice, care se dovedesc de efect femeilor care prezintă exces de foliculină, prevenind sau chiar ajutând la tratarea unor afecţiuni care pot deriva din surplusul de hormoni estrogenici (tumori mamare, fibrom uterin, fibroză mamară).
Toţi autorii care s-au aplecat asupra polenului apicol, recomandă administrarea acestuia, indiferent de sex, în disfuncţii caracterizate prin incapacitatea realizării actului sexual (impotenţă, frigiditate).
Fănică Voinea Ene indică polenul, cu precădere în unele dereglaje neuropsihice, ca astenie, surmenaj, stres, migrene, insomnie, considerându-l util şi în multe alte afecţiuni, dintre care le menţionăm pe cele cardiovasculare: hipertensiune, cardiopatie ischemică, insuficienţă cardiacă, insuficienţă circulatorie periferică.
Administrarea polenului, după Bojor şi Popescu, aduce multe beneficii sănătăţii organismului, acest produs natural recomandându-se ca: desensibilizant al reacţiilor alergice provocate de polenul entomofil, stimulent imunitar, antioxidant şi energizant. Autorii mai sus menţionaţi susţin utilitatea deosebită a polenului în geriatrie (atenuarea proceselor fiziologice care însoţesc îmbătrânirea) şi gerontologie (diminuarea fenomenelor degenerative asociate procesului de îmbătrânire). În ceea ce priveşte folosirea polenului ca produs antialergic indicat pentru atenuarea simptomelor aşa numitul "guturai de fân", noi recomandăm administrarea pastei de miere cu polen, la care se adaugă un vârf de cuţit de seminţe măcinate de negrilică. Preparatul se testează înainte de folosire, înafara perioadei de criză alergică, renunţându-se la acesta dacă apar manifestări secundare.
Efecte favorabile, după administrare polenului, se constată şi în cazul copiilor. Curele cu acest produs apicol sunt recomandate în special în cazul copiilor întârziaţi mintal, rahitici, anemici sau al celor care prezintă întârzieri sau deficienţe în dezvoltarea fizică (L. Gheorghe, I. Tudor, M. Minoiu, C. Ianţa).
În completarea tratamentului cancerului, Geiculescu recomandă folosirea păsturii, iar în caz de prostatită sau hipertrofie de prostată, autorul indică administrarea polenului uscat.
Reacţii adverse
La administrarea polenului, pot să apară, uneori, diferite reacţii alergice. Cei care utilizează pentru prima dată produsul apicol, trebuie să recurgă la cantităţi mici (o linguriţă), mărind doza de la o zi la alta. La o primă utilizare, este posibil să apară manifestări alergice de mică amploare, care cedează definitiv în câteva ore sau zile.
De cele mai multe ori, polenul desensibilizează răspunsul organismului la agenţii capabili să producă alergii, cazurile în care el însăşi se comportă ca alergen fiind destul de rare, însă nu excepţionale.
Administrarea îndelungată, fără pauze a polenului poate provoca tulburări hormonale.
Contraindicaţii, precauţii
Nu este indicat să se administreze polen persoanelor cu excitabilitate sexuală, psihică sau nervoasă crescută. De asemenea, în majoritatea hiperfuncţiilor hormonale (cu excepţia excesului de foliculină), acest produs apicol trebuieşte evitat sau mult limitat.
În caz de obezitate hipercolesterolemie şi hipertrigliceridemie, tratamentul cu polen cere îndrumare şi supraveghere competentă.
www.bioterapi.ro
Albina recoltând polen de pe antera unei flori. Se observă ghemotocul de polen colectat la nivelul picioarelor posterioare
Albina recoltând polen de pe antera unei flori. Se observă ghemotocul de polen colectat la nivelul picioarelor posterioare
Păstura, reprezintă de fapt un "polen înnobilat" prin intervenţia albinelor asupra ei în stup, fiind un produs mai valoros şi mai greu de procurat decât polenul obişnuit.
Forme terapeutice şi administrarea polenului şi a păsturii
Polenul
Polenul se administrează proaspăt (crud) sau uscat. Polenul uscat se prezintă sub formă de granule (polen granulat). Prin măcinarea granulelor de polen, dacă reţeta o cere, rezultă pulberea de polen.
Există mai multe forme sub care se poate administra polenul, aşa cum se poate vedea mai jos.
• Polenul proaspăt este deosebit de concentrat în principii active. Activitatea biologică a produsului crud se înjumătăţeşte în 5-6 ore de la recoltare (Fănică Voinea Ene).
În stare crudă, acest produs al stupului, se administrează ca atare, câte 2-3 linguriţe pe zi, sau sub formă de băutură (vezi mai jos).
• Băutura apicolă cu polen se realizează în borcane de sticlă, prin dizolvarea a 180 g miere în 800 g de apă. Solubilizarea mierii în apă se face fără încălzire, la temperatura obişnuită, căci altfel multe principii active, în special vitamine şi enzime, se vor pierde şi chiar vor rezulta substanţe toxice. Când dizolvarea este completă, se adaugă 50 g polen proaspăt sau uscat - sub formă de pulbere (granule măcinate). Totul se agită, lăsându-se, apoi borcanul astupat, 2 zile la temperatura camerei, timp în care se iniţiază procesele fermentative. Începând din a treia zi, băutura cu polen poate fi consumată, Înainte de fiecare administrare, lichidul se omogenizează cât mai bine. Se recomandă consumul unui pahar (200 ml) imediat după mase.
• Pasta de miere cu polen se prepară amestecând mierea cu polenul uscat pulverizat (5 părţi miere, o parte polen uscat şi măcinat). Se prepară doar cât este necesar pentru o zi, după recomandări, uzual folosindu-se o linguriţă de praf de polen şi 5 linguriţe de miere. Se administrează din pasta obţinută, de obicei, câte 2 linguriţe după cele 3 mese principale.
• Polenul granulat (granulele de polen uscat) se păstrează maximum 12 luni (de preferinţă 6) în borcane de sticlă colorată, care se pod închide ermetic. Se administrează, imediat după mesele principale, iniţial în doze de atac de 30-40 g (4-6 linguriţe), apoi în doze de întreţinere de 15 g -20 g (2-3 linguriţe) (Fănică Voinea Ene).
Pentru că în masa de polen se pot dezvolta anumiţi paraziţi (mici acarieni şi insecte), se recomandă păstrarea produsului la o temperatură mai mică de 15ºC, prag sub care biologia şi înmulţirea acestor "intruşi" este frânată (L. Gheorghe, I. Tudor, M. Minoiu, C. Ianţa).
Atunci când se administrează pentru prima dată granulele de polen, este recomandat să se înceapă cu o linguriţă de produs, care se ia cu puţină apă înainte de prânz, doza crescând treptat, până la o lingură, pe parcursul a două săptămâni (J. Valnet)
• Pulberea de polen (polenul pulverizat) se obţine prin râşnirea granulelor chiar înainte de folosire De obicei, nu se administrează intern ca atare, ci intră în compoziţia băuturii şi pastei cu miere (vezi mai sus). Se mai foloseşte extern, prin pudrare sau în amestec cu ceaiurile specifice, în alopecie.
Păstura
• Polenul pastă are o valabilitate de 3 zile, perioadă care poate fi prelungită, până la o săptămână, dacă se ţine la frigider. Se administrează ca şi polenul sub formă de granule, însă la jumătate din cantitate. Acest produs greu de procurat, prezintă o acţiune biologică dublă, faţă de polenul uscat.
Calendarul tratamentelor cu polen
O cură cu polen trebuie să dureze 30-40 zile, fiind urmată de o lună pauză, după care tratamentul poate fi reluat.
Persoanele care folosesc întâia dată polenul sau care nu au recurs la acest produs apicol de mult timp, este bine să recurgă la o primă cură mai scurtă (8-20 zile - recomandat 14).
Recomandări terapeutice
În dozele recomandate, polenul şi păstura acoperă necesarul multor aminoacizi, vitamine şi minerale, chiar tratând carenţele acestora. De aceea, cele două produse apicole, sunt recomandate, în primul rând, în formele de carenţă proteică, fiind foarte utile în stadiul de denutriţie.
Tot datorită compoziţiei bogate în aminoacizi esenţiali şi în vitamine, polenul şi păstura se recomandă a fi administrate în unele boli care ating parenchimul hepatic (steatoză hepatică, hepatită toxică, hepatită cronică, ciroză).
Medicii români care au studiat efectele polenului asupra bolnavilor hepatici (hepatită cronică, ciroză), în vremea când apiterapia era considerată o ramură "clinică" a medicinii (astăzi nu există disciplina de apiterapie în nicio unitate de învăţământ medical superior din România), adică în perioada 1965-1980, au raportat "rezultate ce depăşesc aşteptările" (Dr. M. Ialomiţeanu - Spitalul de Boli Infecţioase din Bucureşti) şi "o îmbunătăţire a rezultatelor analizelor clasice de disproteinemie, precum şi ameliorarea tulburărilor dispeptice" (Dr. D. W. Satmboliu - Spitalul de Boli Contagioase din Timişoara).
Se poate apela cu încredere la polen sau păstură, ori de câte ori se urmăreşte creşterea rezistenţei generale a organismului.
Ca adjuvant, ppolenul se dovedeşte de ajutor şi în alte afecţiuni digestive, ca: enterocolite, colite spastice, colite amoebiene, colibaciloze, rezecţii gastrice, spasme gastro-intestinale, diaree sau constipaţie cronică, tumori ale stomacului.
Administrarea polenului în a doua jumătate a perioadei de sarcină şi în timpul alăptării se dovedeşte benefică, deoarece combate oboseala, scade retenţia azotată, reduce edemul şi frecvenţa toxemiei şi creşte calitatea laptelui matern.
Între principiile active din polen, s-au identificat substanţe antiestrogenice, care se dovedesc de efect femeilor care prezintă exces de foliculină, prevenind sau chiar ajutând la tratarea unor afecţiuni care pot deriva din surplusul de hormoni estrogenici (tumori mamare, fibrom uterin, fibroză mamară).
Toţi autorii care s-au aplecat asupra polenului apicol, recomandă administrarea acestuia, indiferent de sex, în disfuncţii caracterizate prin incapacitatea realizării actului sexual (impotenţă, frigiditate).
Fănică Voinea Ene indică polenul, cu precădere în unele dereglaje neuropsihice, ca astenie, surmenaj, stres, migrene, insomnie, considerându-l util şi în multe alte afecţiuni, dintre care le menţionăm pe cele cardiovasculare: hipertensiune, cardiopatie ischemică, insuficienţă cardiacă, insuficienţă circulatorie periferică.
Administrarea polenului, după Bojor şi Popescu, aduce multe beneficii sănătăţii organismului, acest produs natural recomandându-se ca: desensibilizant al reacţiilor alergice provocate de polenul entomofil, stimulent imunitar, antioxidant şi energizant. Autorii mai sus menţionaţi susţin utilitatea deosebită a polenului în geriatrie (atenuarea proceselor fiziologice care însoţesc îmbătrânirea) şi gerontologie (diminuarea fenomenelor degenerative asociate procesului de îmbătrânire). În ceea ce priveşte folosirea polenului ca produs antialergic indicat pentru atenuarea simptomelor aşa numitul "guturai de fân", noi recomandăm administrarea pastei de miere cu polen, la care se adaugă un vârf de cuţit de seminţe măcinate de negrilică. Preparatul se testează înainte de folosire, înafara perioadei de criză alergică, renunţându-se la acesta dacă apar manifestări secundare.
Efecte favorabile, după administrare polenului, se constată şi în cazul copiilor. Curele cu acest produs apicol sunt recomandate în special în cazul copiilor întârziaţi mintal, rahitici, anemici sau al celor care prezintă întârzieri sau deficienţe în dezvoltarea fizică (L. Gheorghe, I. Tudor, M. Minoiu, C. Ianţa).
În completarea tratamentului cancerului, Geiculescu recomandă folosirea păsturii, iar în caz de prostatită sau hipertrofie de prostată, autorul indică administrarea polenului uscat.
Reacţii adverse
La administrarea polenului, pot să apară, uneori, diferite reacţii alergice. Cei care utilizează pentru prima dată produsul apicol, trebuie să recurgă la cantităţi mici (o linguriţă), mărind doza de la o zi la alta. La o primă utilizare, este posibil să apară manifestări alergice de mică amploare, care cedează definitiv în câteva ore sau zile.
De cele mai multe ori, polenul desensibilizează răspunsul organismului la agenţii capabili să producă alergii, cazurile în care el însăşi se comportă ca alergen fiind destul de rare, însă nu excepţionale.
Administrarea îndelungată, fără pauze a polenului poate provoca tulburări hormonale.
Contraindicaţii, precauţii
Nu este indicat să se administreze polen persoanelor cu excitabilitate sexuală, psihică sau nervoasă crescută. De asemenea, în majoritatea hiperfuncţiilor hormonale (cu excepţia excesului de foliculină), acest produs apicol trebuieşte evitat sau mult limitat.
În caz de obezitate hipercolesterolemie şi hipertrigliceridemie, tratamentul cu polen cere îndrumare şi supraveghere competentă.
www.bioterapi.ro
miercuri, 17 august 2011
Aproape toţi producătorii de iaurturi folosesc bacterii din fecale şi tractul uro-genital, modificate genetic
Gigantul producător de iaurturi Danone nu va mai promova în reclamele sale din Statele Unite benefiiciile pentru sănătate, în cazurile Actimel şi Activia, deoarece s-a descoperit că, de fapt, acestea nu au atributele pretinse. Potrivit presei britanice, cel mai mare producător de iaurturi din lume a mărturisit că a exagerat în reclamele produselor, care, de fapt, nu au acele beneficii prezentate. Astfel, Danone a fost de acord să nu mai spună în spot-urile de televiziune că Activia îmbunătăţeşte tranzitul intestinal, iar despre Actimel că întăreşte sistemul imunitar.
Putină lume ştie ce mănâncă. Şi mai puţină lume citeşte ambalajul la ce mănâncă. Iar şi mai puţină lume are noţiuni de microbiologie. Iaurturile probiotice, o invenţie a concernelor americane, conţin bacterii care nu au fost folosite, înainte, niciodată în alimentaţie. Una din aceste bacterii este specia “Bifidobacterium bifidum”. Aceste bacterii se găsesc de obicei în flora vaginală, în rect, şi în tractul uro-genital, în excremente de porci şi alte animale. Aceste bacterii nu sunt prezente în mod normal niciodată în intestinele subţiri, în stomac sau în gură, în afară că omul a făcut contact direct cu cele de mai sus. Aceste bacterii bifide nu supravieţuiesc de regulă acidul din stomac atunci când sunt îngurgitate pentru a nu perclita flora din intestine, în special din cel subţire. Concernele nu numai că ni le-au introdus în iaurturi, însă le-au mai şi modificat genetic ca să supravieţuiască acidului din stomac. De aici se vede şi reavoinţa şi perversitatea celor care le-au desemnat pentru consumul inconştient al umanităţii moderne.
Prin intermediul iaurtului “probiotic” folosit ca un cal troian microbilogic aceste bacterii vaginale şi fecale modificate genetic ajung în intestinul subţire al omului. Şi acest lucru duce automat la tot felul de probleme ulterioare căci prin ele se schimbă automat flora naturală, care este înlocuită cu o floră tipic vaginală. Danone & Co vă creează deci un fel de floră vaginală în intestine, ceva contrar naturii umane şi cu efecte nocive pt. sănătate.
Cunoscutul specialist în tehnica alimentară Udo Pollmer, care apare des la televiziunea germană ca specialist în domeniu pe teme de alimentaţie, a făcut cunoscut acest fapt în una din cărţile sale. Însă cui îi pasă? La televizor el însa nu poate vorbi despre aşa ceva şi nici nu este întrebat. Nu-i de mirare la cât se câştigă cu reclama la iaurturile probiotice de către posturile de televiziune. Cum să-ţi alungi clienţii? Citatul din carte cu privire la acest truc şi daunele aduse de consumul de probiotice este aici în limba germană: www.wahrheitssuche.org/probiotische-bakterien.html. “Bacteriile profane de iaurt nu au obiceiul să se lipească de pereţii intestinelor căci ele trăiesc din lapte proaspăt şi nu din lucrurile digerate. Pe de altă parte bacteriile probiotice nu sunt în stare să facă lapte gros, căci această sarcină o au bacteriile lactoacide. De aceea preţioasele bacterii (probiotice) se introduc, se amestecă pe altă cale, ulterior, în iaurtul deja fermentat”. (Udo Polmmer).
“Bacteriile din fecale şi din secreţiile vaginale sunt bacterii care, după microbiologul alimentar Prof. Michael Teuber, reprezintă noi specii. Bacterii la care lucrează şi tehnologii genetice, care provin din fecale de porc sau din intestine de şobolani. Bacterii a căror specie nici nu este definită clar şi care au fost testate fără scrupule şi la sugari. Aici trebuie specificat că bacteriile bifide pot fi şi patogene, aşa cum avertizează specialistul elveţian. Unele bacterii bifide pot provoca carii şi chiar meningită” - spune Udo Polmmer.
Deci aceste bacterii nici măcar nu pot produce iaurt din lapte! Ele sunt amestecate în iaurt după ce acesta a fermentat. Consumul produselor probiotice poate deci să afecteze flora intestinală. Pentru microbiologi acest lucru nu este o surpriză. La urma urmei nici o bacterie nu are chef să se lupte cu alţi patogeni. Bacteriile se ceartă mai degrabă cu rudele lor, care au aceleaşi preferinţe alimentare la trocul cu mâncare. Şi întradevăr, indicii despre efectul nociv al produselor probiotice nu lipsesc. În anul 2000 presa germană scria “iaurturile probiotice pot periclita viaţa”.
Cauza acestor scandaluri era un congres medicinal în Birmingham unde imunologul vienez Dr. Wolfgang Graninger îşi prezentase rezultatele cercetărilor. Conform acestora, iaurturile probiotice pot duce, la persoanele cu sistemul imunitar slăbit, la boli periculoase ca meningita, pneumonia sau septicemia. La acest congres a fost prezentat cazul unui diabetic mai în vârstă care a primit de la consumul de probiotce un abces la ficat şi care a putut fi salvat doar prin operaţie. Şeful spitalului vienez, Dr. Elisabeth Pittermann a scos după această întâmplare iaurturile probiotice din menu-ul spitalului. Firma Scheitz din Andechs care produce iaurturi ecologice a eliminat bacteriile probiotice din lista de ingrediente. „Cine vinde cu plăcere produse care conţin bacterii, care atunci cand sunt găsite de specialiştii în igienă reprezintă o dovadă de contaminare fecală?” (Udo Polmmer)
Problema şi mai mare este că, de la introducerea “proboticelor”, concernele au convins, încetul cu încetul, ori prin persuativitatea tipic americană, ori prin preţul mai mic al culturilor acestora. Cam toţi producătorii de iaurturi, folosesc aceste bacterii nocive la preparat iaurtul, aşa că este greu de găsit un iaurt natural făcut cu bacterii tradiţionale. Acestea proveneau înainte de la viţel sau vacă. După Pollmer ele se numesc Streptococcus thermophilus şi Lactobacillus bulgaricus. În Germania este acum foarte greu de găsit un iaurt care să nu aibă culturi bifide. Cu alte cuvine, este greu de găsit un iaurt care nu este produs din bacterii vaginale şi fecale. Mâncăm caca… fără să ştim, fiindcă îi credem orbeşte pe cei care fac reclama la TV. Asta e.
În Google este între timp extrem de greu de găsit un articol din care să reiasă evident ceea ce acum câteva decenii era bine cunoscut despre aceste bacterii. Însă, dacă citiţi cărţi mai vechi sau căutaţi cu grijă, puteţi vedea că aceste bacterii nu au nimic de-a face nici cu iaurtul, nici cu intestinele şi că fac cu adevărat parte din flora altor organe. Toate articolele noi despre aceste bacterii mint cu neruşinare sau au preluat minciuna de la alţii.
Putină lume ştie ce mănâncă. Şi mai puţină lume citeşte ambalajul la ce mănâncă. Iar şi mai puţină lume are noţiuni de microbiologie. Iaurturile probiotice, o invenţie a concernelor americane, conţin bacterii care nu au fost folosite, înainte, niciodată în alimentaţie. Una din aceste bacterii este specia “Bifidobacterium bifidum”. Aceste bacterii se găsesc de obicei în flora vaginală, în rect, şi în tractul uro-genital, în excremente de porci şi alte animale. Aceste bacterii nu sunt prezente în mod normal niciodată în intestinele subţiri, în stomac sau în gură, în afară că omul a făcut contact direct cu cele de mai sus. Aceste bacterii bifide nu supravieţuiesc de regulă acidul din stomac atunci când sunt îngurgitate pentru a nu perclita flora din intestine, în special din cel subţire. Concernele nu numai că ni le-au introdus în iaurturi, însă le-au mai şi modificat genetic ca să supravieţuiască acidului din stomac. De aici se vede şi reavoinţa şi perversitatea celor care le-au desemnat pentru consumul inconştient al umanităţii moderne.
Prin intermediul iaurtului “probiotic” folosit ca un cal troian microbilogic aceste bacterii vaginale şi fecale modificate genetic ajung în intestinul subţire al omului. Şi acest lucru duce automat la tot felul de probleme ulterioare căci prin ele se schimbă automat flora naturală, care este înlocuită cu o floră tipic vaginală. Danone & Co vă creează deci un fel de floră vaginală în intestine, ceva contrar naturii umane şi cu efecte nocive pt. sănătate.
Cunoscutul specialist în tehnica alimentară Udo Pollmer, care apare des la televiziunea germană ca specialist în domeniu pe teme de alimentaţie, a făcut cunoscut acest fapt în una din cărţile sale. Însă cui îi pasă? La televizor el însa nu poate vorbi despre aşa ceva şi nici nu este întrebat. Nu-i de mirare la cât se câştigă cu reclama la iaurturile probiotice de către posturile de televiziune. Cum să-ţi alungi clienţii? Citatul din carte cu privire la acest truc şi daunele aduse de consumul de probiotice este aici în limba germană: www.wahrheitssuche.org/probiotische-bakterien.html. “Bacteriile profane de iaurt nu au obiceiul să se lipească de pereţii intestinelor căci ele trăiesc din lapte proaspăt şi nu din lucrurile digerate. Pe de altă parte bacteriile probiotice nu sunt în stare să facă lapte gros, căci această sarcină o au bacteriile lactoacide. De aceea preţioasele bacterii (probiotice) se introduc, se amestecă pe altă cale, ulterior, în iaurtul deja fermentat”. (Udo Polmmer).
“Bacteriile din fecale şi din secreţiile vaginale sunt bacterii care, după microbiologul alimentar Prof. Michael Teuber, reprezintă noi specii. Bacterii la care lucrează şi tehnologii genetice, care provin din fecale de porc sau din intestine de şobolani. Bacterii a căror specie nici nu este definită clar şi care au fost testate fără scrupule şi la sugari. Aici trebuie specificat că bacteriile bifide pot fi şi patogene, aşa cum avertizează specialistul elveţian. Unele bacterii bifide pot provoca carii şi chiar meningită” - spune Udo Polmmer.
Deci aceste bacterii nici măcar nu pot produce iaurt din lapte! Ele sunt amestecate în iaurt după ce acesta a fermentat. Consumul produselor probiotice poate deci să afecteze flora intestinală. Pentru microbiologi acest lucru nu este o surpriză. La urma urmei nici o bacterie nu are chef să se lupte cu alţi patogeni. Bacteriile se ceartă mai degrabă cu rudele lor, care au aceleaşi preferinţe alimentare la trocul cu mâncare. Şi întradevăr, indicii despre efectul nociv al produselor probiotice nu lipsesc. În anul 2000 presa germană scria “iaurturile probiotice pot periclita viaţa”.
Cauza acestor scandaluri era un congres medicinal în Birmingham unde imunologul vienez Dr. Wolfgang Graninger îşi prezentase rezultatele cercetărilor. Conform acestora, iaurturile probiotice pot duce, la persoanele cu sistemul imunitar slăbit, la boli periculoase ca meningita, pneumonia sau septicemia. La acest congres a fost prezentat cazul unui diabetic mai în vârstă care a primit de la consumul de probiotce un abces la ficat şi care a putut fi salvat doar prin operaţie. Şeful spitalului vienez, Dr. Elisabeth Pittermann a scos după această întâmplare iaurturile probiotice din menu-ul spitalului. Firma Scheitz din Andechs care produce iaurturi ecologice a eliminat bacteriile probiotice din lista de ingrediente. „Cine vinde cu plăcere produse care conţin bacterii, care atunci cand sunt găsite de specialiştii în igienă reprezintă o dovadă de contaminare fecală?” (Udo Polmmer)
Problema şi mai mare este că, de la introducerea “proboticelor”, concernele au convins, încetul cu încetul, ori prin persuativitatea tipic americană, ori prin preţul mai mic al culturilor acestora. Cam toţi producătorii de iaurturi, folosesc aceste bacterii nocive la preparat iaurtul, aşa că este greu de găsit un iaurt natural făcut cu bacterii tradiţionale. Acestea proveneau înainte de la viţel sau vacă. După Pollmer ele se numesc Streptococcus thermophilus şi Lactobacillus bulgaricus. În Germania este acum foarte greu de găsit un iaurt care să nu aibă culturi bifide. Cu alte cuvine, este greu de găsit un iaurt care nu este produs din bacterii vaginale şi fecale. Mâncăm caca… fără să ştim, fiindcă îi credem orbeşte pe cei care fac reclama la TV. Asta e.
În Google este între timp extrem de greu de găsit un articol din care să reiasă evident ceea ce acum câteva decenii era bine cunoscut despre aceste bacterii. Însă, dacă citiţi cărţi mai vechi sau căutaţi cu grijă, puteţi vedea că aceste bacterii nu au nimic de-a face nici cu iaurtul, nici cu intestinele şi că fac cu adevărat parte din flora altor organe. Toate articolele noi despre aceste bacterii mint cu neruşinare sau au preluat minciuna de la alţii.
duminică, 14 august 2011
luni, 8 august 2011
Islamul
I-ar şoca şi probabil i-ar ofensa pe cei mai mulţi dintre americani să afle că motivul pentru care ei sunt acolo unde sunt, puterea, abundenţa de care se bucură şi poziţia lor în lume se datorează în mod direct religiei islamice şi culturii arabe. Este adevărat, chiar “barbarii” şi “hadj-ii” (aşa cum Limbaugh, Liddy şi alţii îi numesc adesea) cu care Statele Unite se luptă acum sunt responsabili în mod direct nu numai pentru preeminenţa şi puterea americană, ba chiar a întregii lumi occidentale în general.
Dincolo de faptul că civilizaţia apuseană a început în aria Semilunii Fertile, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia (azi Iraq), este o certitudine istorică deasupra oricărei dispute că nivelul intelectual sofisticat al culturii arabe a fost condiţia multora dintre dezvoltările ştiinţifice care au transformat mai târziu Europa în leagănul ştiinţei, al învăţăturii şi al progresului. După instituţionalizarea religiei islamice în regiunea mediteraneană, prestigiul culturii arabe a fost atât de mare încât regii europeni, regi creştini, îşi trimiteau fiii şi fiicele să fie educaţi în centre musulmane ca Toledo şi Cordoba. Cruciaţii creştini care se întorceau din Orientul Apropiat vorbeau despre bogăţia culturii arabe, iscând dorinţa europenilor pentru mărfurile arabe, care a dus la edificarea rutelor comerciale între Europa şi Orientul Apropiat. Bogăţia creată din comerţul cu arabii a condus la emergenţa puterii statelor-oraşe europene ca Veneţia şi Florenţa, care vor deveni punctele unde va apărea Renaşterea în Europa. Progresele arabilor în navigaţie, de la astrolab la compas şi până la navele cunoscute sub numele de caravele, au făcut posibilă sosirea în Lumea Nouă a europenilor. Să nu uităm, Spania şi Portugalia, cele două puteri care au avut un monopol virtual al explorării Lumii Noi pentru o vreme, au fost, timp de 700 de ani, posesiuni arabe.
Ceea ce i-ar învenina pe americani şi mai mult, în special pe aceia dintre ei care se autonumesc creştini, este ideea conform căreia cultura arabă şi islamică nu este doar locul de naştere al civilizaţiei vestice, ci şi salvatorul ei.
Aşa cum se poate observa acum în ştirile difuzate noapte de noapte, un război e în plină derulare. La modul superficial, priveşte chestiuni ca “terorismul” şi “libertatea”. Unii mai fac un pas şi blamează interesele petroliere şi bancare, ca să nu mai vorbim despre lebensraum-ul (spaţiul vital) al Israelului. Şi pe când toate aceste lucruri cântăresc în compoziţia generală, unele mai mult ca altele, adevăratul război este între două viziuni asupra lumii.
În timpul dezbaterilor care au avut loc la Naţiunile Unite între cabala internaţionalistă condusă de Franţa, Germania, Rusia, Belgia şi China pe de o parte, şi de naţionaliştii conduşi de Statele Unite, Marea Britanie (şi în spatele scenei, Israelul), a fost un “ping-pong” de fraze în limbaj codat. Gaşca naţionalistă, reprezentată în dezbateri de Colin Powell, a vorbit despre “Bătrâna Europă” într-o încercare dojenitoare de a-i zugrăvi pe cei care se opun războiului împotriva Iraqului ca arieraţi în gândire, spre deosebire de cei din Lumea Nouă, care erau luminaţi şi se aflau acolo pentru a salva întrega umanitate de pericolul oamenilor dăunători şi a ideilor lor. Şi deşi ştim că motivele pentru care gaşca internaţionalistă se opunea războiului împotriva Iraqului aveau puţine în comun cu orice ieşea din cadrul protejării propriilor interese de afaceri şi a stăvilirii hegemoniei americane în lume, în schimbul unei hegemonii internaţionaliste, s-a văzut că există, cel puţin de partea “coaliţiei benevole”o dorinţă să se renunţe la ethosul Lumii Vechi (adică al Orientului Mijlociu) care se opune construirii Noii Ordini Mondiale pe care Bush Bătrânul a propovăduit-o în urmă cu mai mult de o decadă, chiar dacă este vorba ca Statele Unite să preia rolul de leader al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Pentru “Lumea Nouă”, şi în consecinţă în raport cu Noua Ordine Mondială, lumea arabă/islamică are valori înapoiate. Ea interzice avortul şi controlul naşterilor. Membrii ei au familii numeroase, în opoziţie cu Occidentul, ale căror familii au în medie doar doi copii. Interzice serviciile bancare de tip cămătăresc, cărora Occidentul le datorează propria sa superioritate economică. Societatea arabă/islamică este una de tip “închis” (a se citi: lipsită de sodomie, de pornografie, de mod de viaţă homosexual şi altele asemenea). Această societate este “crudă” (a se citi: nu au oameni care să-şi aştepte pedeapsa cu moartea timp de douăzeci de ani). Şi în cele din urmă, nu acceptă regulile impuse de piaţă, adică vor un preţ just pentru singura lor sursă de bogăţie, petrolul lor, în loc să-l dea Occidentului pentru o fracţiune din valoarea lui. Cu alte cuvinte, lumea islamică este acum ceea ce a fost cândva lumea creştină. Şi ceea ce ar trebui să fie.
Oricine poate auzi acum strigătele scoase de cei care nu s-au gândit la toate acestea într-un mod critic, mai ales ale guriştilor bine plătiţi de la TV şi de la radio care pozează grotesc în creştini. “Este cumva religia lui Muhammad mai bună decât religia lui Iisus Hristos?” Nu, mai degrabă ce vreau să spun este că religia Islamului seamănă cu Creştinismul mai mult decât o face creştinătatea occidentală din zilele noastre, pentru că creştinătatea Vestului de azi nu este creştinătate câtuşi de puţin, ci un amestec diluat de New Age cu anumite atribute spirituale care, deşi numite creştine, pot fi găsite în aproape fiecare religie cunoscută. De-a lungul decadelor de influenţă şi propagandă distructivă prin mass-media şi lumea universitară, creştinismul oficial al Occidentului a fost redus la o singură poruncă, vagă şi greu de precizat, care este “fii de treabă”.
Ca să punem punctul pe i, lăsând departe toate celelalte motive implicate în acest război care au fost enumerate la începutul acestui eseu, ceea ce există în Orientul Apropiat, sau în Lumea Veche, aşa cum o numesc unii, este o cultură încă devotată principiilor care privesc valorile morale de bază, valori care încă nu au fost copleşite de influenţa corupătoare a mass-mediei sau a banilor occidentali. În timpul ultimilor 50 de ani, fiecare cultură s-a prăbuşit în faţa puterii corupătoare care caută să reducă la dimensiunea de sclav fiecare om în aşa măsură încât fiecare individ este redus la valoarea a ceea ce produce şi a ceea ce consumă, iar aplicându-se această metodă, indivizii aflaţi în spatele acestui program au înlăturat în linişte dar în mod decisiv fiecare obstacol aflat în calea lor, fie că este vorba despre religie, cultură, morală, tradiţii sau paradigme, folosindu-se de mass-media, de academii, şi de finanţe. Toate, mai puţin cultura din lumea islamică/arabă.
Prin sintagma “arabă/islamică” nu ar trebui să se înţeleagă doar aspectul “musulman”. Cultura existentă în lumea arabă este creaţia atât a creştinilor cât şi a musulmanilor în egală măsură. Pe acest teritoriu, milioane de creştini au aceeaşi cultură ca şi egalii lor islamici, la fel cum cei mai mulţi dintre americani, indiferent de religia lor, au aceeaşi cultură. Atât creştinii cât şi musulmanii resping noţiunile “moderne” ca avortul, controlul naşterilor, sodomia, pornografia, cămătăria şi “valoarea de piaţă” a serviciilor şi a resurselor. Ei încă văd familia, familia de tip tradiţional, cu toate rolurile ei tradiţionale, ca fiind cea mai importantă piatră de temelie a societăţii lor, şi iau foarte în serios orice o ameninţă. Recunosc valoarea copiilor lor, şi cât de periculos a devenit relativismul moral al Occidentului, de natură să ameninţe în mod direct stabilitatea societăţii lor. Ei recunosc că dacă societatea ca un întreg şi copii lor sunt expuşi ideilor care promovează degenerarea morală pentru o perioadă întinsă de timp, atunci în cele din urmă şi fără îndoială decăderea lor naţională se va produce la rândul ei.
Oricine poate constata faptul că Noua Ordine Mondială şi-a utilizat şi-şi utilizează toate resursele şi influenţele pentru a castra şi a neutraliza orice opoziţie la agenda ei în lume. Biserica Romano-Catolică, în trecut o putere politică temută de preşedinţi şi de primi-miniştri din întreaga lume, a devenit vetustă. Prin intermediul purtătorilor de cuvânt ca Ioan-Paul II, Noua Ordine Mondială a fost îmbrăţişată în mod deschis, şi dacă din când în când Biserica îşi permite câteva mici exuberanţe şi iese din coloană, ei bine, gaşca Noii Ordini Mondiale difuzează câteva ştiri despre acuzaţii de pedofilie şi abuz. Degeaba grupurile protestante, conduse de oameni influenţi de televiziune şi de radio, vorbesc despre pericolele Noii Ordini Mondiale şi despre secularizarea Occidentului, ei nu se sfiesc să-l susţină în mod deschis pe Bush atunci când acesta ia iniţiative prin intermediul a diferite legi să ne jefuiască libertăţile sub umbrela protecţiei împotriva terorismului, la fel cum “uită” în mod convenabil cedările lui Bush în faţa lobby-ului pro-avort în diferite momente. Aşadar, cu excepţia câtorva insule de îndârjită rezistenţă, nu a mai rămas nimeni împotriva Noii Ordini Mondiale în afara lumii arabe/islamice.
Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă/islamică ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, şi dacă influenţa seculară/atee a agendei Noii Ordini Mondiale ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Occidentului creştin să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii occidentali şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai “extremismului islamic”.
Mark Glenn este american, fost profesor de liceu devenit scriitor/comentator. Articolul de mai sus a apărut în Media Monitors Network (MMN).
http://www.mediamonitors.net/markglenn1.html
Dincolo de faptul că civilizaţia apuseană a început în aria Semilunii Fertile, cunoscută şi sub numele de Mesopotamia (azi Iraq), este o certitudine istorică deasupra oricărei dispute că nivelul intelectual sofisticat al culturii arabe a fost condiţia multora dintre dezvoltările ştiinţifice care au transformat mai târziu Europa în leagănul ştiinţei, al învăţăturii şi al progresului. După instituţionalizarea religiei islamice în regiunea mediteraneană, prestigiul culturii arabe a fost atât de mare încât regii europeni, regi creştini, îşi trimiteau fiii şi fiicele să fie educaţi în centre musulmane ca Toledo şi Cordoba. Cruciaţii creştini care se întorceau din Orientul Apropiat vorbeau despre bogăţia culturii arabe, iscând dorinţa europenilor pentru mărfurile arabe, care a dus la edificarea rutelor comerciale între Europa şi Orientul Apropiat. Bogăţia creată din comerţul cu arabii a condus la emergenţa puterii statelor-oraşe europene ca Veneţia şi Florenţa, care vor deveni punctele unde va apărea Renaşterea în Europa. Progresele arabilor în navigaţie, de la astrolab la compas şi până la navele cunoscute sub numele de caravele, au făcut posibilă sosirea în Lumea Nouă a europenilor. Să nu uităm, Spania şi Portugalia, cele două puteri care au avut un monopol virtual al explorării Lumii Noi pentru o vreme, au fost, timp de 700 de ani, posesiuni arabe.
Ceea ce i-ar învenina pe americani şi mai mult, în special pe aceia dintre ei care se autonumesc creştini, este ideea conform căreia cultura arabă şi islamică nu este doar locul de naştere al civilizaţiei vestice, ci şi salvatorul ei.
Aşa cum se poate observa acum în ştirile difuzate noapte de noapte, un război e în plină derulare. La modul superficial, priveşte chestiuni ca “terorismul” şi “libertatea”. Unii mai fac un pas şi blamează interesele petroliere şi bancare, ca să nu mai vorbim despre lebensraum-ul (spaţiul vital) al Israelului. Şi pe când toate aceste lucruri cântăresc în compoziţia generală, unele mai mult ca altele, adevăratul război este între două viziuni asupra lumii.
În timpul dezbaterilor care au avut loc la Naţiunile Unite între cabala internaţionalistă condusă de Franţa, Germania, Rusia, Belgia şi China pe de o parte, şi de naţionaliştii conduşi de Statele Unite, Marea Britanie (şi în spatele scenei, Israelul), a fost un “ping-pong” de fraze în limbaj codat. Gaşca naţionalistă, reprezentată în dezbateri de Colin Powell, a vorbit despre “Bătrâna Europă” într-o încercare dojenitoare de a-i zugrăvi pe cei care se opun războiului împotriva Iraqului ca arieraţi în gândire, spre deosebire de cei din Lumea Nouă, care erau luminaţi şi se aflau acolo pentru a salva întrega umanitate de pericolul oamenilor dăunători şi a ideilor lor. Şi deşi ştim că motivele pentru care gaşca internaţionalistă se opunea războiului împotriva Iraqului aveau puţine în comun cu orice ieşea din cadrul protejării propriilor interese de afaceri şi a stăvilirii hegemoniei americane în lume, în schimbul unei hegemonii internaţionaliste, s-a văzut că există, cel puţin de partea “coaliţiei benevole”o dorinţă să se renunţe la ethosul Lumii Vechi (adică al Orientului Mijlociu) care se opune construirii Noii Ordini Mondiale pe care Bush Bătrânul a propovăduit-o în urmă cu mai mult de o decadă, chiar dacă este vorba ca Statele Unite să preia rolul de leader al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Pentru “Lumea Nouă”, şi în consecinţă în raport cu Noua Ordine Mondială, lumea arabă/islamică are valori înapoiate. Ea interzice avortul şi controlul naşterilor. Membrii ei au familii numeroase, în opoziţie cu Occidentul, ale căror familii au în medie doar doi copii. Interzice serviciile bancare de tip cămătăresc, cărora Occidentul le datorează propria sa superioritate economică. Societatea arabă/islamică este una de tip “închis” (a se citi: lipsită de sodomie, de pornografie, de mod de viaţă homosexual şi altele asemenea). Această societate este “crudă” (a se citi: nu au oameni care să-şi aştepte pedeapsa cu moartea timp de douăzeci de ani). Şi în cele din urmă, nu acceptă regulile impuse de piaţă, adică vor un preţ just pentru singura lor sursă de bogăţie, petrolul lor, în loc să-l dea Occidentului pentru o fracţiune din valoarea lui. Cu alte cuvinte, lumea islamică este acum ceea ce a fost cândva lumea creştină. Şi ceea ce ar trebui să fie.
Oricine poate auzi acum strigătele scoase de cei care nu s-au gândit la toate acestea într-un mod critic, mai ales ale guriştilor bine plătiţi de la TV şi de la radio care pozează grotesc în creştini. “Este cumva religia lui Muhammad mai bună decât religia lui Iisus Hristos?” Nu, mai degrabă ce vreau să spun este că religia Islamului seamănă cu Creştinismul mai mult decât o face creştinătatea occidentală din zilele noastre, pentru că creştinătatea Vestului de azi nu este creştinătate câtuşi de puţin, ci un amestec diluat de New Age cu anumite atribute spirituale care, deşi numite creştine, pot fi găsite în aproape fiecare religie cunoscută. De-a lungul decadelor de influenţă şi propagandă distructivă prin mass-media şi lumea universitară, creştinismul oficial al Occidentului a fost redus la o singură poruncă, vagă şi greu de precizat, care este “fii de treabă”.
Ca să punem punctul pe i, lăsând departe toate celelalte motive implicate în acest război care au fost enumerate la începutul acestui eseu, ceea ce există în Orientul Apropiat, sau în Lumea Veche, aşa cum o numesc unii, este o cultură încă devotată principiilor care privesc valorile morale de bază, valori care încă nu au fost copleşite de influenţa corupătoare a mass-mediei sau a banilor occidentali. În timpul ultimilor 50 de ani, fiecare cultură s-a prăbuşit în faţa puterii corupătoare care caută să reducă la dimensiunea de sclav fiecare om în aşa măsură încât fiecare individ este redus la valoarea a ceea ce produce şi a ceea ce consumă, iar aplicându-se această metodă, indivizii aflaţi în spatele acestui program au înlăturat în linişte dar în mod decisiv fiecare obstacol aflat în calea lor, fie că este vorba despre religie, cultură, morală, tradiţii sau paradigme, folosindu-se de mass-media, de academii, şi de finanţe. Toate, mai puţin cultura din lumea islamică/arabă.
Prin sintagma “arabă/islamică” nu ar trebui să se înţeleagă doar aspectul “musulman”. Cultura existentă în lumea arabă este creaţia atât a creştinilor cât şi a musulmanilor în egală măsură. Pe acest teritoriu, milioane de creştini au aceeaşi cultură ca şi egalii lor islamici, la fel cum cei mai mulţi dintre americani, indiferent de religia lor, au aceeaşi cultură. Atât creştinii cât şi musulmanii resping noţiunile “moderne” ca avortul, controlul naşterilor, sodomia, pornografia, cămătăria şi “valoarea de piaţă” a serviciilor şi a resurselor. Ei încă văd familia, familia de tip tradiţional, cu toate rolurile ei tradiţionale, ca fiind cea mai importantă piatră de temelie a societăţii lor, şi iau foarte în serios orice o ameninţă. Recunosc valoarea copiilor lor, şi cât de periculos a devenit relativismul moral al Occidentului, de natură să ameninţe în mod direct stabilitatea societăţii lor. Ei recunosc că dacă societatea ca un întreg şi copii lor sunt expuşi ideilor care promovează degenerarea morală pentru o perioadă întinsă de timp, atunci în cele din urmă şi fără îndoială decăderea lor naţională se va produce la rândul ei.
Oricine poate constata faptul că Noua Ordine Mondială şi-a utilizat şi-şi utilizează toate resursele şi influenţele pentru a castra şi a neutraliza orice opoziţie la agenda ei în lume. Biserica Romano-Catolică, în trecut o putere politică temută de preşedinţi şi de primi-miniştri din întreaga lume, a devenit vetustă. Prin intermediul purtătorilor de cuvânt ca Ioan-Paul II, Noua Ordine Mondială a fost îmbrăţişată în mod deschis, şi dacă din când în când Biserica îşi permite câteva mici exuberanţe şi iese din coloană, ei bine, gaşca Noii Ordini Mondiale difuzează câteva ştiri despre acuzaţii de pedofilie şi abuz. Degeaba grupurile protestante, conduse de oameni influenţi de televiziune şi de radio, vorbesc despre pericolele Noii Ordini Mondiale şi despre secularizarea Occidentului, ei nu se sfiesc să-l susţină în mod deschis pe Bush atunci când acesta ia iniţiative prin intermediul a diferite legi să ne jefuiască libertăţile sub umbrela protecţiei împotriva terorismului, la fel cum “uită” în mod convenabil cedările lui Bush în faţa lobby-ului pro-avort în diferite momente. Aşadar, cu excepţia câtorva insule de îndârjită rezistenţă, nu a mai rămas nimeni împotriva Noii Ordini Mondiale în afara lumii arabe/islamice.
Dacă printr-un nesperat miracol lumea arabă/islamică ar ieşi victorioasă împotriva actualului măcel, şi dacă influenţa seculară/atee a agendei Noii Ordini Mondiale ar fi reduse la un asemenea nivel încât să permită Occidentului creştin să-şi recapete fundamentul pe care a fost cândva construit, ar trebui ca religia lumii arabe să fie felicitată pentru că nu a cedat în faţa exterminării. Şi noi, creştinii occidentali şi civilizaţia vestică, am fi beneficiarii direcţi ai “extremismului islamic”.
Mark Glenn este american, fost profesor de liceu devenit scriitor/comentator. Articolul de mai sus a apărut în Media Monitors Network (MMN).
http://www.mediamonitors.net/markglenn1.html
joi, 4 august 2011
Romanele „Minunata lume nouă“ şi „Jocurile foamei“ au fost considerate lecturi periculoase
American Library Association a realizat un top al cărţilor controversate pe care cititorii din SUA le-au semnalat anul trecut. Numeroşi cetăţeni americani au depus plângeri la biblioteci publice şi la şcoli, solicitând ca anumite scrieri de literatură de ficţiune să fie scoase din circuitul educaţional.
Unul dintre volumele cu privire la care s-au plâns o mulţime de americani, este conform sursei citate, „Minunata lumea nouă“, cunoscutul roman pe care Aldous Huxley l-a publicat în anul 1932. Reclamanţii au invocate scenele explicite de sex, limbajul ofensator, cu puternice nuanţe rasiste şi „insensibilitatea” viziunii. La mijlocul clasamentului întocmit de American Library Association se află „Jocurile foamei“, roman de succes al autoarei Suzanne Collins. Reclamanţii au considerat că povestea închipuită de scriitoare are potenţial dăunător pentru că, deşi se adresează adolescenţilor, se axează pe tema violenţei şi tratează explicit tema sexualităţii.
Topul final realizat de instituţia menţionată, în funcţie de numărul plângerilor depuse în 2010 la biblioteci şi şcoli din SUA, este următorul:
1. „And Tango Makes Three“/ „Tangoul se dansează în trei“, de Peter Parnell and Justin Richardson. Motive invocate: homosexualitate, punct de vedere religios, incompatibilitate între viziune şi grupul de vârstă al cititorilor căruia i se adresează romanul, care spune povestea unui pui adoptat de doi pinguini imperiali, la o grădină zoologică.
2. „The Absolutely True Diary of a Part-Time Indian“/ „Jurnalul absolut adevărat al unui indian part-time“, de Sherman Alexie. Motive invocate: rasism, sexualitate explicită, violenţă, limbaj ofensator.
3. „Brave New World“/ „Minunata lume nouă“, de Aldous Huxley. Motive invocate: insensibilitate, limbaj ofensator, rasism şi scene explicite de sex.
4. „Crank“/„Crank“, de Ellen Hopkins. Motive invocate: tematica ce se axează pe lumea drogurilor, limbaj ofensator, sexualitate explicită.
5. „The Hunger Games“/ „Jocurile foamei“, de Suzanne Collins. Motive invocate: sexualitate explicită, viziune incompatibilă cu grupa de vârstă a publicului-ţintă (adolescenţii), violenţă.
6. „Lush“/ „De belea“, de Natasha Friend. Motive invocate: abordarea universului toxicomanilor, limbaj ofensator, scene explicit de sex.
7. „What My Mother Doesn’t Know“/ „Ce nu ştie mama“, de Sonya Sones. Motive invocate: atitudine sexistă, sexualitate explicită, incompatibilitate cu cititorii din principala grupă de vârstă pentru care a fost concepută cartea.
8. „Nickel and Dimed: On (Not) Getting By In America“/„Parale şi pileală. Despre (ne)reuşită în America“, de Barbara Ehrenreich. Motive invocate: viziune politizată, punct de vedere religios, limbaj ofensator, lipsă de coerenţă, abordarea incorentă a drogurilor.
9. „Revolutionary Voices: A Multicultural Queer Youth Anthology“/ „Voci Revoluţionare. O antologie multiculturală a scrierilor tinerilor homosexuali“, editată de Amy Sonnie. Motive invocate: homosexualitate, scene explicite de sex.
10. „Twilight“/ „Amurg“, de Stephenie Meyer. Motive invocate: punct de vedere religios, violenţă.
Unul dintre volumele cu privire la care s-au plâns o mulţime de americani, este conform sursei citate, „Minunata lumea nouă“, cunoscutul roman pe care Aldous Huxley l-a publicat în anul 1932. Reclamanţii au invocate scenele explicite de sex, limbajul ofensator, cu puternice nuanţe rasiste şi „insensibilitatea” viziunii. La mijlocul clasamentului întocmit de American Library Association se află „Jocurile foamei“, roman de succes al autoarei Suzanne Collins. Reclamanţii au considerat că povestea închipuită de scriitoare are potenţial dăunător pentru că, deşi se adresează adolescenţilor, se axează pe tema violenţei şi tratează explicit tema sexualităţii.
Topul final realizat de instituţia menţionată, în funcţie de numărul plângerilor depuse în 2010 la biblioteci şi şcoli din SUA, este următorul:
1. „And Tango Makes Three“/ „Tangoul se dansează în trei“, de Peter Parnell and Justin Richardson. Motive invocate: homosexualitate, punct de vedere religios, incompatibilitate între viziune şi grupul de vârstă al cititorilor căruia i se adresează romanul, care spune povestea unui pui adoptat de doi pinguini imperiali, la o grădină zoologică.
2. „The Absolutely True Diary of a Part-Time Indian“/ „Jurnalul absolut adevărat al unui indian part-time“, de Sherman Alexie. Motive invocate: rasism, sexualitate explicită, violenţă, limbaj ofensator.
3. „Brave New World“/ „Minunata lume nouă“, de Aldous Huxley. Motive invocate: insensibilitate, limbaj ofensator, rasism şi scene explicite de sex.
4. „Crank“/„Crank“, de Ellen Hopkins. Motive invocate: tematica ce se axează pe lumea drogurilor, limbaj ofensator, sexualitate explicită.
5. „The Hunger Games“/ „Jocurile foamei“, de Suzanne Collins. Motive invocate: sexualitate explicită, viziune incompatibilă cu grupa de vârstă a publicului-ţintă (adolescenţii), violenţă.
6. „Lush“/ „De belea“, de Natasha Friend. Motive invocate: abordarea universului toxicomanilor, limbaj ofensator, scene explicit de sex.
7. „What My Mother Doesn’t Know“/ „Ce nu ştie mama“, de Sonya Sones. Motive invocate: atitudine sexistă, sexualitate explicită, incompatibilitate cu cititorii din principala grupă de vârstă pentru care a fost concepută cartea.
8. „Nickel and Dimed: On (Not) Getting By In America“/„Parale şi pileală. Despre (ne)reuşită în America“, de Barbara Ehrenreich. Motive invocate: viziune politizată, punct de vedere religios, limbaj ofensator, lipsă de coerenţă, abordarea incorentă a drogurilor.
9. „Revolutionary Voices: A Multicultural Queer Youth Anthology“/ „Voci Revoluţionare. O antologie multiculturală a scrierilor tinerilor homosexuali“, editată de Amy Sonnie. Motive invocate: homosexualitate, scene explicite de sex.
10. „Twilight“/ „Amurg“, de Stephenie Meyer. Motive invocate: punct de vedere religios, violenţă.
Despre mişcarea legionară
Există nevoia de lege şi o anumită armonie între elementele lumii... chiar şi în societatea tâlharilor.
Marsilio Ficino, Scrisori
Un fundal ameninţător al vieţii în exil îl reprezentau curentele radicale ale secolului XX, fascismul şi comunismul. în 1980, Culianu publicase o recenzie la opera poetică a unui membru al Gărzii de Fier, care l-a introdus fără voie în lumea obsesivă a mişcării fasciste aflate în exil. Concomitent, se simţea ameninţat de poliţia secretă comunistă, cu toate că era curtat, aidoma celorlalţi exilaţi cu carieră, de către noul ambasador din Olanda. In ambele situaţii, Culianu a avut dificultăţi mai ales din pricina unor interpretări greşite ale operei sale. Ca şi prietenul său Umberto Eco, care venise să-i audieze la Groningen cursurile despre magia Renaşterii, Culianu era fascinat de ideea că interpretarea defectuoasă a textelor poate conduce la un adevăr supraordonat care nu a stat nici în intenţia autorului, nici într-a cititorului. El considera acest lucru cu interes, ca pe un joc spiritual creat de puterea ficţiunii, dar ceea ce i se întâmpla în viaţă nu mai era o glumă.
In anii patruzeci, mulţi membri ai Gărzii de Fier reuşiseră să se refugieze în Occident. Ei s-au stabilit la Milano, la Madrid sau Freiburg, în Germania Occidentală, dar marea majoritate au ajuns în America şi Canada - unii solicitaţi de serviciile secrete americane care doreau să-i folosească împotriva comuniştilor. Cele mai numeroase comunităţi se găseau la Chicago, Detroit, Windsor şi Toronto. O serie de relatări apărute în Windsor Star constatau bogăţia precum si influenţa politică pe care o exercitau aceste persoane în anii optzeci, în 1984, la Detroit, arhiepiscopul ortodox român Viorel Trifa care oficiase slujba în senatul american în timpul administraţiei Nixon a fost în sfârşit expulzat, după ce activitatea sa legionară din trecut a fost dezvăluită prin eforturile stomatologului newyorkez Charlie Kremer!.
Primele contacte ale lui Culianu cu Mişcarea avuseseră loc cu mulţi ani înainte. In 1977 fusese rugat să recenzeze, cum spuneam, opera unui mai vârstnic poet român pentru Journal of Roumanian Studies din Amsterdam. Poetul Horia Stamatu se bucurase şi de admiraţia lui Eugene Ionesco. Culianu a descris ceea ce a urmat în două versiuni ale unei povestiri - una nepublicată, intitulată Romanian Fears, iar cealaltă publicată în revista newyorkeză Lumea liberă românească în octombrie 1990, cu titlul "O şansă unică". Amândouă se bazau pe experienţa trăită, dar cu modificări de nuanţă, ca şi cum ar fi dorit să scoată în evidenţă semnificaţii diferite.
Versiunea publicată se referea la Stamatu doar cu iniţialele „H.S.". Personajul îi povestise lui Culianu cum fusese internat în lagărul de concentrare de la Buchenwald, iar Culianu crezuse că poetul este evreu. Fusese oricum foarte dornic să scrie o recenzie favorabilă, dacă ar fi fost să găsească măcar un vers pe care să-1 considere bun în cărţile sale. Cu toate că s-a străduit „precum Diogene cu lampa, în căutarea omului adevărat", n-a aflat nici un poem care să-i placă. „Din fericire", scria el despre o nouă, pe atunci, preocupare pe care o împărtăşea cu Eco, „semiotica a fost inventată ca să ne permită să depăşim elegant asemenea ocazii". Astfel, Culianu scrise o recenzie extrem de abstractă „pe care n-ar citi-o nimeni, sau, dacă ar face-o, şansele de a înţelege ceva ar fi minime". Mândru de soluţia găsită, nedându-şi seama că fiecare rând era impregnat de aluzii la ceea ce gândea el cu adevărat, Culianu trimise recenzia atât revistei cât şi poetului. Se întoarse la monografia despre Eliade, la care lucra: „Pe când tocmai găsisem nişte locuri obscure în biografia lui [Eliade], sosi o primă scrisoare (de la Stamatu), prima din ceea ce avea să devină o serie fără sfârşit. ...Alarmat, am constatat că era furios. Imi citise recenzia ca pe o expunere ironică, ceea ce nu era departe de intenţiile mele. Atâta doar că legătura sa fusese făcută într-o cheie despre care nu aveam atunci reale cunoştinţe: "Istoria politică a României în anii treizeci şi patruzeci!", în povestire, H.S. considera recenzia nu ca pe un atac la poezia lui, ci ca pe o acuză subtilă la adresa faptului că fusese pe vremuri gardist. Trimise scrisori „incredibil de lungi, ca nişte coşmaruri, numai că mult mai frecvente", făcând şi tentativa de a-1 recruta pe Culianu. O vreme, Ioan coresponda cu el, încercând să înţeleagă mişcarea naţionalistă care debutase în oraşul său natal. Când lucrurile îi deveniră mai limpezi, refuză avansurile lui Stamatu. Drept consecinţă, poetul începu să trimită diatribe lui Eliade, editorului revistei şi altor membri marcanţi ai exilului, atacându-1 mânios pe Culianu. Ironia sorţii făcea ca Ioan Culianu să nu fi intenţionat defel a-l acuza pe Stamatu de apartenenţa la ceea ce el numea „cea mai secretă, mai arogantă, mai mistică şi prost organizată organizaţie fascistă din Europa antebelică". Abia spre sfârşitul povestirii, discursul furios al poetului lasă să se înţeleagă că fusese membru al Gărzii!.
Această revelaţie 1-a obligat pe Culianu să se întoarcă la cărţile de istorie pentru a înţelege cum a ajuns un fascist la Buchenwald. „Nu ştiam nimic adevărat pe atunci despre trecutul României", nota el pe un ton crispat, „deoarece fusesem născut şi educat în România comunistă." Descoperi că la Buchenwald locuiseră în condiţii (oarecum) confortabile, într-o secţie separată, circa patru sute dintre membrii importanţi ai Gărzii, ostatici păstraţi în rezervă de germani pentru situaţia în care Ion Antonescu ar fi avut ezitări în privinţa alianţei cu Hitler.
Mai era un lucru grav pe care Culianu nu îl ştia, şi anume că în Chicago şi Vestul Mijlociu american, gardiştii aveau cuiburi şi încă îşi mai recrutau membri. Fiica adoptivă a lui Corneliu Codreanu, ultima membră a familiei care 1-a văzut pe harismaticul lider în viaţă înainte de a fi executat în noiembrie 1938, se stabilise în Chicago. Se spunea că unul dintre legionarii implicaţi în complotul care a dus la asasinarea lui Nicolae Iorga locuia undeva lângă Detroit. In Chicago, cel mai marcant susţinător al Gărzii din America, Dr. Alexander Ronnett, edita un ziar şi a scris o carte publicată la Loyola University Press, intitulată Romanian Naţionalism: The Legionary Movement (Naţionalismul românesc : Mişcarea legionară) (1974). Numele lui adevărat este Rahmistriuc. Ronnett povesteşte cum a încercat el personal să-1 atace pe primul ministru Ion Antonescu în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare sîngeroase care a urmat îndepărtării de la putere a mişcării1. Ronnett a fost medicul personal şi dentistul lui Mircea Eliade timp de aproape douăzeci de ani; el susţinea insistent că pacientul său fusese un membru marcant al Gărzii. Eliade păstra tăcerea în legătură cu trecutul, cu toate că această tăcere şi refuzul de a condamna holocaustul petrecut la el în ţară ar fi putut sugera, după cum spunea prietenul său, Saul Bellow, că „Mircea avea un secret". In perioada în care Culianu îi scria lui Eliade despre campania de discreditare dusă împotriva lui spre a-1 împiedica să primească Premiul Nobel pentru literatură, Eliade îi trimitea o scrisoare, scrisă în 24 martie 1978, unde se referea doar la Nae Ionescu, profesorul său din anii treizeci, adept al extremei drepte : „Legenda Premiului Nobel e simplă: întotdeauna am declarat că dacă voi primi această «distincţie», voi pleca imediat în România ca să-mi proclam identitatea de scriitor român. Nu am spus nimănui ce voi face în Bucureşti. Ţi-o spun ţie : voi merge la cimitirul Bellu şi voi acoperi cu florile lor preferate mormintele tatălui, mamei, fratelui meu şi pe al lui Nae Ionescu."
In concluzie, aventura declanşată de redactarea acestei recenzii a permis să se întrevadă primejdiile inerente scrisului său, mai ales cînd era citit la niveluri pe care nu le intenţionase conştient. Din acest moment, ideile sale cele mai personale vor apărea în opere de ficţiune care vor accentua, cu ironie, riscurile fatale implicate în creaţia şi critica literară.
In anii aceştia, membri marcanţi ai exilului au început să fie extrem de supravegheaţi de Departamentul de Informaţii Externe, secţia pentru străinătate a Securităţii. DIE avea agenţi ataşaţi practic pe lângă toate ambasadele din lume, şi mulţi oameni de ştiinţă care lucrau în străinătate acţionau ca informatori. Ceauşescu îi considera pe exilaţii români drept o „a cincea coloană", supuşi supravegherii şi recrutării aidoma cetăţenilor României. Pe bună dreptate nu putea avea Culianu încredere în majoritatea concetăţenilor întâlniţi în cursul periplurilor sale.
Securitatea acorda o atenţie deosebită celor ale căror comentarii publice se puteau dovedi primejdioase. In 1977, Monica Lovinescu, comentatoare la Radio Europa Liberă şi prietenă cu Ioan Culianu, a fost atacată sălbatic în faţa casei sale din Paris de către terorişti palestinieni angajaţi de Securitate. în 1981, la Munchen, cei de la DIE au încercat să-l asasineze pe Emil Georgescu, editorialistul Europei Libere, care a supravieţuit, cu toate că a fost înjunghiat de 22 de ori. Conform raportului Ministerului de Interne german, „atacatorii au refuzat cu încăpăţânare să dezvăluie numele celor ce îi angajaseră. După eşecul primei tentative de asasinat, se spune că alţi membri ai serviciilor secrete române au primit această misiune..." în cartea sa Orizonturi roşii, fostul general de Securitate Ion Minai Pacepa a confirmat organizarea de către Securitate la New York a unui accident rutier în care-şi găsise moartea un organizator de proteste anticeauşiste.
Marsilio Ficino, Scrisori
Un fundal ameninţător al vieţii în exil îl reprezentau curentele radicale ale secolului XX, fascismul şi comunismul. în 1980, Culianu publicase o recenzie la opera poetică a unui membru al Gărzii de Fier, care l-a introdus fără voie în lumea obsesivă a mişcării fasciste aflate în exil. Concomitent, se simţea ameninţat de poliţia secretă comunistă, cu toate că era curtat, aidoma celorlalţi exilaţi cu carieră, de către noul ambasador din Olanda. In ambele situaţii, Culianu a avut dificultăţi mai ales din pricina unor interpretări greşite ale operei sale. Ca şi prietenul său Umberto Eco, care venise să-i audieze la Groningen cursurile despre magia Renaşterii, Culianu era fascinat de ideea că interpretarea defectuoasă a textelor poate conduce la un adevăr supraordonat care nu a stat nici în intenţia autorului, nici într-a cititorului. El considera acest lucru cu interes, ca pe un joc spiritual creat de puterea ficţiunii, dar ceea ce i se întâmpla în viaţă nu mai era o glumă.
In anii patruzeci, mulţi membri ai Gărzii de Fier reuşiseră să se refugieze în Occident. Ei s-au stabilit la Milano, la Madrid sau Freiburg, în Germania Occidentală, dar marea majoritate au ajuns în America şi Canada - unii solicitaţi de serviciile secrete americane care doreau să-i folosească împotriva comuniştilor. Cele mai numeroase comunităţi se găseau la Chicago, Detroit, Windsor şi Toronto. O serie de relatări apărute în Windsor Star constatau bogăţia precum si influenţa politică pe care o exercitau aceste persoane în anii optzeci, în 1984, la Detroit, arhiepiscopul ortodox român Viorel Trifa care oficiase slujba în senatul american în timpul administraţiei Nixon a fost în sfârşit expulzat, după ce activitatea sa legionară din trecut a fost dezvăluită prin eforturile stomatologului newyorkez Charlie Kremer!.
Primele contacte ale lui Culianu cu Mişcarea avuseseră loc cu mulţi ani înainte. In 1977 fusese rugat să recenzeze, cum spuneam, opera unui mai vârstnic poet român pentru Journal of Roumanian Studies din Amsterdam. Poetul Horia Stamatu se bucurase şi de admiraţia lui Eugene Ionesco. Culianu a descris ceea ce a urmat în două versiuni ale unei povestiri - una nepublicată, intitulată Romanian Fears, iar cealaltă publicată în revista newyorkeză Lumea liberă românească în octombrie 1990, cu titlul "O şansă unică". Amândouă se bazau pe experienţa trăită, dar cu modificări de nuanţă, ca şi cum ar fi dorit să scoată în evidenţă semnificaţii diferite.
Versiunea publicată se referea la Stamatu doar cu iniţialele „H.S.". Personajul îi povestise lui Culianu cum fusese internat în lagărul de concentrare de la Buchenwald, iar Culianu crezuse că poetul este evreu. Fusese oricum foarte dornic să scrie o recenzie favorabilă, dacă ar fi fost să găsească măcar un vers pe care să-1 considere bun în cărţile sale. Cu toate că s-a străduit „precum Diogene cu lampa, în căutarea omului adevărat", n-a aflat nici un poem care să-i placă. „Din fericire", scria el despre o nouă, pe atunci, preocupare pe care o împărtăşea cu Eco, „semiotica a fost inventată ca să ne permită să depăşim elegant asemenea ocazii". Astfel, Culianu scrise o recenzie extrem de abstractă „pe care n-ar citi-o nimeni, sau, dacă ar face-o, şansele de a înţelege ceva ar fi minime". Mândru de soluţia găsită, nedându-şi seama că fiecare rând era impregnat de aluzii la ceea ce gândea el cu adevărat, Culianu trimise recenzia atât revistei cât şi poetului. Se întoarse la monografia despre Eliade, la care lucra: „Pe când tocmai găsisem nişte locuri obscure în biografia lui [Eliade], sosi o primă scrisoare (de la Stamatu), prima din ceea ce avea să devină o serie fără sfârşit. ...Alarmat, am constatat că era furios. Imi citise recenzia ca pe o expunere ironică, ceea ce nu era departe de intenţiile mele. Atâta doar că legătura sa fusese făcută într-o cheie despre care nu aveam atunci reale cunoştinţe: "Istoria politică a României în anii treizeci şi patruzeci!", în povestire, H.S. considera recenzia nu ca pe un atac la poezia lui, ci ca pe o acuză subtilă la adresa faptului că fusese pe vremuri gardist. Trimise scrisori „incredibil de lungi, ca nişte coşmaruri, numai că mult mai frecvente", făcând şi tentativa de a-1 recruta pe Culianu. O vreme, Ioan coresponda cu el, încercând să înţeleagă mişcarea naţionalistă care debutase în oraşul său natal. Când lucrurile îi deveniră mai limpezi, refuză avansurile lui Stamatu. Drept consecinţă, poetul începu să trimită diatribe lui Eliade, editorului revistei şi altor membri marcanţi ai exilului, atacându-1 mânios pe Culianu. Ironia sorţii făcea ca Ioan Culianu să nu fi intenţionat defel a-l acuza pe Stamatu de apartenenţa la ceea ce el numea „cea mai secretă, mai arogantă, mai mistică şi prost organizată organizaţie fascistă din Europa antebelică". Abia spre sfârşitul povestirii, discursul furios al poetului lasă să se înţeleagă că fusese membru al Gărzii!.
Această revelaţie 1-a obligat pe Culianu să se întoarcă la cărţile de istorie pentru a înţelege cum a ajuns un fascist la Buchenwald. „Nu ştiam nimic adevărat pe atunci despre trecutul României", nota el pe un ton crispat, „deoarece fusesem născut şi educat în România comunistă." Descoperi că la Buchenwald locuiseră în condiţii (oarecum) confortabile, într-o secţie separată, circa patru sute dintre membrii importanţi ai Gărzii, ostatici păstraţi în rezervă de germani pentru situaţia în care Ion Antonescu ar fi avut ezitări în privinţa alianţei cu Hitler.
Mai era un lucru grav pe care Culianu nu îl ştia, şi anume că în Chicago şi Vestul Mijlociu american, gardiştii aveau cuiburi şi încă îşi mai recrutau membri. Fiica adoptivă a lui Corneliu Codreanu, ultima membră a familiei care 1-a văzut pe harismaticul lider în viaţă înainte de a fi executat în noiembrie 1938, se stabilise în Chicago. Se spunea că unul dintre legionarii implicaţi în complotul care a dus la asasinarea lui Nicolae Iorga locuia undeva lângă Detroit. In Chicago, cel mai marcant susţinător al Gărzii din America, Dr. Alexander Ronnett, edita un ziar şi a scris o carte publicată la Loyola University Press, intitulată Romanian Naţionalism: The Legionary Movement (Naţionalismul românesc : Mişcarea legionară) (1974). Numele lui adevărat este Rahmistriuc. Ronnett povesteşte cum a încercat el personal să-1 atace pe primul ministru Ion Antonescu în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare sîngeroase care a urmat îndepărtării de la putere a mişcării1. Ronnett a fost medicul personal şi dentistul lui Mircea Eliade timp de aproape douăzeci de ani; el susţinea insistent că pacientul său fusese un membru marcant al Gărzii. Eliade păstra tăcerea în legătură cu trecutul, cu toate că această tăcere şi refuzul de a condamna holocaustul petrecut la el în ţară ar fi putut sugera, după cum spunea prietenul său, Saul Bellow, că „Mircea avea un secret". In perioada în care Culianu îi scria lui Eliade despre campania de discreditare dusă împotriva lui spre a-1 împiedica să primească Premiul Nobel pentru literatură, Eliade îi trimitea o scrisoare, scrisă în 24 martie 1978, unde se referea doar la Nae Ionescu, profesorul său din anii treizeci, adept al extremei drepte : „Legenda Premiului Nobel e simplă: întotdeauna am declarat că dacă voi primi această «distincţie», voi pleca imediat în România ca să-mi proclam identitatea de scriitor român. Nu am spus nimănui ce voi face în Bucureşti. Ţi-o spun ţie : voi merge la cimitirul Bellu şi voi acoperi cu florile lor preferate mormintele tatălui, mamei, fratelui meu şi pe al lui Nae Ionescu."
In concluzie, aventura declanşată de redactarea acestei recenzii a permis să se întrevadă primejdiile inerente scrisului său, mai ales cînd era citit la niveluri pe care nu le intenţionase conştient. Din acest moment, ideile sale cele mai personale vor apărea în opere de ficţiune care vor accentua, cu ironie, riscurile fatale implicate în creaţia şi critica literară.
In anii aceştia, membri marcanţi ai exilului au început să fie extrem de supravegheaţi de Departamentul de Informaţii Externe, secţia pentru străinătate a Securităţii. DIE avea agenţi ataşaţi practic pe lângă toate ambasadele din lume, şi mulţi oameni de ştiinţă care lucrau în străinătate acţionau ca informatori. Ceauşescu îi considera pe exilaţii români drept o „a cincea coloană", supuşi supravegherii şi recrutării aidoma cetăţenilor României. Pe bună dreptate nu putea avea Culianu încredere în majoritatea concetăţenilor întâlniţi în cursul periplurilor sale.
Securitatea acorda o atenţie deosebită celor ale căror comentarii publice se puteau dovedi primejdioase. In 1977, Monica Lovinescu, comentatoare la Radio Europa Liberă şi prietenă cu Ioan Culianu, a fost atacată sălbatic în faţa casei sale din Paris de către terorişti palestinieni angajaţi de Securitate. în 1981, la Munchen, cei de la DIE au încercat să-l asasineze pe Emil Georgescu, editorialistul Europei Libere, care a supravieţuit, cu toate că a fost înjunghiat de 22 de ori. Conform raportului Ministerului de Interne german, „atacatorii au refuzat cu încăpăţânare să dezvăluie numele celor ce îi angajaseră. După eşecul primei tentative de asasinat, se spune că alţi membri ai serviciilor secrete române au primit această misiune..." în cartea sa Orizonturi roşii, fostul general de Securitate Ion Minai Pacepa a confirmat organizarea de către Securitate la New York a unui accident rutier în care-şi găsise moartea un organizator de proteste anticeauşiste.
Puterile lui zece
Puterile lui Zece ne conduce la o aventură în alte dimensiuni. Incepând de la un picnic pe malul lacului din Chicago, acest film celebru ne transportă la marginile exterioare ale universului. La fiecare zece secunde, vom vizualiza punctul de plecare de la zece ori in depărtare până când galaxia noastră este vizibilă ca un fir de lumină printre multe altele. Revenind la Pământ cu o viteză uluitoare, ne miscăm in interiorul mâinii unui bărbat participant la un picnic, cu mărire de zece ori mai multă la fiecare zece secunde. Călătoria noastră se termină în interiorul unui proton de carbon dintr-o molecula de ADN care se află într-o celulă albă din sânge.
marți, 2 august 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)