The Lider in Me

Dintr-o greşeală de programare cu totul accidentală, a calificat o clasă de copii
"excepţionali" ' ca "submediocri" şi viceversa. Această caracterizare computerizată
a fost primul criteriu de apreciere al profesorilor la început de an şcolar.
La un moment dat, cinci luni şi jumătate mai târziu, administraţia a
descoperit eroarea şi a hotărât să supună copiii la un nou test, trecând nefericitul
incident sub tăcere. Rezultatul a fost uluitor! Copiii "excepţionali" au obţinut un
punctaj simţitor mai scăzut la testul Coeficientului de Inteligenţă. Fuseseră
consideraţi şi trataţi ca nişte arieraţi mintali, nedoritori să coopereze, dificili de
educat. Paradigmele cadrelor didactice operaseră ca nişte prognoze care îşi
impuseseră realizarea.
Iar la grupul "idioţilor" crescuseră calificativele. Profesorii îi trataseră ca pe
nişte copii foarte inteligenţi, şi energia, optimismul şi entuziasmul lor se
oglindiseră în copii, sub forma consideraţiei acordate şi a unor aşteptări
stimulante.
Profesorii au fost rugaţi să dea explicaţii. "Din anumite motive, metodele
noastre păreau neeficace" au răspuns. "Şi am fost nevoiţi să le schimbăm."
Informaţiile pe care le deţineau îi prezentau pe copii ca fiind "excepţionali." Dacă
lucrurile mergeau prost, au presupus că metodele de predare erau neadecvate şi
le-au revizuit.

În loc de a transfera vechile
scenarii generaţiei următoare, le putem transforma. Şi o putem face în aşa fel
încât, pe parcurs, să se creeze alte tipuri de relaţii interumane.
Dacă părinţii dv. s-au purtat abuziv cu dv. când eraţi copil, nu înseamnă
că trebuie să vă purtaţi la fel de abuziv cu proprii copii.
Şi totuşi există o sumedenie de mărturii dovedind că veţi avea tendinţa de a
proceda conform aceluiaşi scenariu. Fiind însă o persoană proactivă, îl puteţi
regândi şi rescrie. Puteţi opta - nu numai a nu vă purta urât cu copiii, ci a-i ajuta
să se afirme, a-i înscrie în scenarii pozitive.

Intrebaţi pe oricine a exersat cu consecvenţă. Puţin câte puţin ritmul de
repaos al pulsului va scădea, pe măsură ce inima lucrează mai eficient şi
oxigenarea se amplifică. Obişnuindu-vă corpul cu eforturi crescânde, veţi
constata că ocupaţiile dv. normale par mai confortabile, mai plăcute. După masă
veţi avea un tonus crescut, iar oboseala resimţită în trecut, care vă împiedica să
faceţi exerciţii, va fi înlocuită cu valuri de energie şi elan.
Probabil că beneficiul maxim pe care-I veţi obţine în urma acestor exerciţii
va fi dezvoltarea musculaturii dv. proactive.

Ascultarea empatică

Ascultarea empatică pătrunde înăuntrul
cadrului de referinţă al interlocutorului. Priviţi într-însul, priviţi lumea aşa cum o
vede el, îi înţelegeţi paradigma, înţelegeţi ce simte.
Empatia nu este unul şi acelaşi lucru cu simpatia. Simpatia poate fi
definită ca un fel de învoială, un fel de judecată. Uneori se întâmplă să fie
singurul răspuns, singura emoţie adecvată. Însă mulţi oameni se hrănesc de-a
dreptul din simpatie şi devin dependenţi. În esenţă, ascultarea empatică nu
implică o atitudine aprobatoare din partea dv.; înseamnă o înţelegere cât mai
deplină, cât mai profundă la nivel intelectual şi afectiv a interlocutorului dv.

Ascultarea empatică presupune mult mai mult decât a înregistra, a reflecta
sau chiar a înţelege cuvintele rostite. Experţii în comunicare susţin că, în
realitate, numai 10 procente din comunicarea noastră se face prin intermediul
cuvintelor. Alte 30 de procente sunt reprezentate de sunete şi 60 de procente de
limbajul corporal. Când ascultaţi empatic, ascultaţi cu urechile dv., dar - fapt
foarte important - ascultaţi şi cu ochii şi cu inima. Ascultaţi percepând
sentimente, semnificaţii. Ascultaţi limbajul comportamental. Vă folosiţi şi
emisfera dreaptă, şi cea stângă.

Percepeţi, simţiţi, intuiţi.

Cu cât e mai intensă, cu atât ascultarea empatică vă poate oferi date mai
corecte. În loc să vă proiectaţi propria biografie, prin care să interpretaţi
gândurile, sentimentele şi mobilurile unei persoane, trataţi cu realitatea ei
interioară, cu mintea şi cu sufletul ei.
Ascultaţi, pentru că vreţi să înţelegeţi. Doriţi să primiţi mesaje din însăşi
intimitatea unui suflet omenesc.
Mai mult, ascultarea empatică este cheia pentru a face depuneri în Contul
Afectiv - deoarece depunerea nu-şi dobândeşte sensul decât cu o condiţie: să nu
fie percepută ca atare de cealaltă persoană. Oricât v-aţi strădui să faceţi o
investiţie afectivă, ea se -preface într-o retragere din cont dacă persoana
respectivă percepe eforturile dv. ca fiind manipulative, interesate, intimidante sau
condescendente - deoarece în mod evident nu-i înţelegeţi nevoile profunde.
Ascultarea empatică reprezintă în sine o enormă depunere în Contul
Afectiv. Are un intens efect terapeutic şi vindecător, oferind interlocutorului "ozon
psihologic."

Dacă aerul din încăperea în care vă aflaţi acum ar fi brusc absorbit, ce s-ar
întâmpla cu lectura acestei cărţi? V-ar pieri tot interesul pentru ea; v-ar interesa
un singur lucru: să obţineţi aer.
Supravieţuirea ar fi unica dv. motivaţie.
Dar îndată ce-l aveţi, aerul nu vă mai motivează. Iată una dintre cele mai
importante revelaţii în domeniul motivaţiilor umane: nevoile satisfăcute nu
motivează. Numai cele nesatisfăcute motivează.
După supravieţuirea fizică, nevoia cea mai imperioasă a fiinţei umane este
supravieţuirea psihologică - a fi înţeles, a se putea afirma, a fi confirmat, a fi
apreciat.

Ascultând pe cineva cu empatie, îi oferiţi aer psihologic. După ce a fost
satisfăcută această nevoie vitală, puteţi trece la rezolvarea problemei, la
influenţarea ei.
Această nevoie de aer psihologic este un element hotărâtor în comunicare,
indiferent de domeniul vieţii.

Stephen Covey

Ludoterapia

Este o metoda de tratare a bolilor mintale cu ajutorul jocului. Ea se mai numeste si terapie prin joc. In epoca moderna ludoterapia este principalul mijloc terapuetic folosit in tratarea problemelor emotionale la copii. Jocul este fundamental in viata copiilor.

Este un instrument de comunicare adecvat pentru orice varsta. Jocul si joaca sunt de obicei considerate ca facand parte din contextul social sau individual in care traieste copilul. Daca pana acum avea rolul de intretine, amuza si de a contribui la dezvoltarea copilului, medicii sustin ca acesta este un instrument terapeutic valoros.

In ce situatii este utila ludoterapia?

Exista mai multe afectiuni si probleme in care terapia prin joc sau ludoterapia poate fi folosita pentru ca micutul tau sa le poata depasi. Ludoterapia poate fi de folos pentru copii care:

-se confrunta cu separarea de un parinte, cu divortul sau conflictul dintre parinti;

-au fost traumatizati sau abuzati (sexual, fizic sau emotional);

-se aplica si la cei care au fost martori ai violentei domestice sau ai unor acte de cruzime;

-sunt adoptati sau stau in centre de plasament;

-se confrunta cu moartea unui parinte sau a unei persoane dragi ori cu imbolnavirea cuiva;

-au fost bolnavi si spitalizati perioade lungi de timp;

-sufera de ADHD;

-au trecut prin calamitati naturale sau accidente severe.



Psihologii au profitat de joc pentru a crea un canal de comunicare cu copiii. Prin intermediul jocului copiii exprima sentimente, trairi si emotii pe care de multe ori nu le pot verbaliza. De asemenea, el este folosit si ca metoda de diagnosticare a celor mai frecvente boli mintale la copii.

Terapia prin joc sau ludoterapia este un tratament psihoterapeutic dezvoltat pentru a ajuta copiii cu varsta cuprinsa intre 3 si 12 ani. Aceasta este pusa in practica de un psihoterapeut specializat in ludoterapie. El lucreaza de obicei cu copiii prin intermediul jocului in vederea explorarii si rezolvarii problemelor emotionale cu care se confrunta.

Initial, specialistul invita copilul la joaca fara o directie anume. Consultatia are loc intr-o incapere speciala numita camera de joaca. El are voie sa se joace cum doreste atata timp cat nu se raneste sau nu ii raneste pe ceilalti.

Pe masura ce tratamentul progreseaza, specialistul incepe sa dea indicatii specifice si sa il incurajeze pe copil sa se joace cu anumite jucarii. De asemenea, il va implica si in activitati specifice care sa tinteasca domeniile de conflict ale copilului, pentru a depista problema.

Ludoterapia poate ajuta copii in urmatoarele moduri:

-faciliteaza depasirea experientelor traumatice stresante din trecut;

-permite exprimarea sentimentelor, trairilor, grijilor;

-incurajeaza dezvoltarea unor ganduri si idei sau sentimente noi;

-permite dezvoltarea capacitatii copilului de a lua decizii corecte in diverse situatii;

-permite depasirea barierelor de comunicare;

-incurajeaza modalitati noi de gandire si comportament etc.

Care sunt beneficiile ludoterapiei?

Terapia prin joc are meritul de a asigura un spatiu - atat locativ, cat si emotional - sigur si confortabil pentru copii. Jocul este o activitate familiara copiilor si ii face sa se simta relaxati in timpul unei astfel de sedinte.

Alte beneficii mai pot fi:

-reducerea anxietatatii;

-asigurarea unui spatiu sigur si familiar pentru exprimarea sentimentelor;

-facilitarea exprimarii sentimentelor si emotiilor in moduri originale si creative;

-ajuta la explorarea si practicarea anumitor tactici sociale;

-contribuie la dezvoltarea concentrarii;

-incurajeaza si consolideaza increderea in sine si un simt al competentei;

-dezvolta increderea in ceilalti;

-incurajeaza creativitatea si joaca;

-creste gradul de intelegere si constientizare a unor probleme.

Ludoterapia individuala si colectiva

Acest tip de terapie poate fi facut individual sau in grup, cu mai multi copii. Atunci cand se alege varianta individuala in camera de joaca sunt prezenti doar terapeutul si copilul. Totusi, multi specialisti recomanda integrarea copilului intr-un grup care este supus ludoterapiei. Copilul are mai mult de beneficiat in acest fel. Isi dezvolta abilitati sociale si are ocazia sa isi faca prieteni.

In plus, micutul are sansa de a lucra in echipa, de a-si dezvolta comunicarea si capacitatea de a-i asculta pe ceilalti. El are sansa de a interactiona si colabora cu alti copii in vederea indeplinirii anumitor sarcini. Se poate simti confortabil si in siguranta daca vede ca sunt de fata si alti copii. Tehnicile colective presupun implicarea copiilor in spectacole, sporturi sau psihodrame.

Terapie prin creativitate

Expresia cea mai inalta si mai fericita a spiritului unui om este creativitatea. Niciun alt aspect al fiintei nu genereaza un sentiment de putere atat de intens ca acesta. Nimic nu contribuie mai mult la iubirea de sine si nimic nu incanta mai mult spiritul. Nu conteaza ce anume creezi, atata timp cat creatia ta face ca viata sa devina mai frumoasa si mai confortabila. La nivel global, creativitatea este una dintre manifestarile lui Dumnezeu.
Mintea egotica este incapabila de creativitate. Singurul care poate crea este spiritul din interior. Singurele aspecte pe care le poate manifesta mintea egotica sunt drama si frustrarea, care te fac sa te simti epuizat si mizerabil. Drama egotica este varianta ieftina si neputincioasa a adevaratei puteri creatoare. Este foarte usor sa-ti dai seama daca ceea ce creezi este pe frecventa divina sau pe frecventa egoului tinand cont de bucuria pe care ti-o produce actul tau creator.

Esti condus de ego:
– Daca te certi frecvent cu alti oameni,
– Daca te consideri frustrat si neapreciat la serviciu
– Daca pierzi foarte mult timp rumegand in minte ce a zis X (sau ce nu a zis)
– Daca te simti foarte usor insultat
– Daca provoci certuri sau te superi din cauza celorlalti
– Daca le spui tuturor ca nu ai de ales si trebuie sa suporti viata asa cum este, chiar daca te nemultumeste profund.
Indiferent de cum arata viata ta, intrebarea “Ce nu este in regula cu viata mea?” provine din ego.

Cultura in care traim ne-a facut sa fim inhibati in fata propriei noastre creativitati. Au fost multe voci in trecut si in prezent care ne critica, ne ataca, ne ridiculizeaza si ne judeca, impiedicandu-ne sa ne manifestam creativitatea. In aceasta categorie intra profesorii de desen care ne dadeau note mici, profesorii de muzica care iti spuneau ca esti afon, prietenii care rad atunci cand dansezi. Ei uita ca noi avem tot atatea drepturi sa ne manifestam creativitatea ca si artistii profesionisti. Creativitatea inseamna sa pornesti de la realitatea actuala si sa o transformi in ceva nou.
Ea se poate manifesta prin lucruri extrem de simple: pregatirea unei prajituri, un aranjament floral, rearanjarea mobilei, repararea unei ferestre fara a chema un specialist. In esenta, acesta calitate inseamna sa te racordezi la spiritul tau inventiv, orientat catre frumusete si plin de iubire, permitandu-i sa iasa afara si sa se joace o vreme.
Manifestarea creativitatii in diferite forme este adesea o supapa pentru energia negativa sau pentru un surplus de energie. Stiu cazuri in care la decesul unui prieten, rude, unii oameni s-au apucat de gradinarit, de mesterit in atelier sau in garaj, lucruri care le-au tinut mintea ocupata, care le-au intrerupt dialogul interior pentru ca necesitau intreaga lor atentie. Astfel, oamenii s-au calmat, linistea din mintea lor permitand sa isi auda vocea interioara, a sinelui, sa le vina astfel idei salvatoare sau macar de alinare. Pentru ca

“Orice problema ai avea in viata, porneste intotdeauna de la premisa ca ea are o solutie”.

Atunci cand crezi acest lucru, tot ce trebuie sa faci este sa iti manifesti creativitatea sa ii gasesti si sa aplici solutia.
Actul de creatie este un instrument simplu, dar esential pentru amplificarea iubirii de sine si pentru viata traita la unison cu spiritul. De aceea, ori de cate ori simti ca energia dezechilibrata a egoului tau iti spulbera bucuria interioara, opreste-te din ceea ce faci (daca este posibil) si incepe ceva creator. De fapt, ceea ce conteaza cu adevarat este sa fii convins in sinea ta ca esti creativ. Convingerea ca “sunt creativ” te scoate de sub incidenta egoului si a problemelor sale si te pune la unison cu spiritul tau, orientandu-te catre o solutie.
Fa din aceasta convingere o practica spirituala. Altfel spus, incearca sa fii creativ in fiecare zi. Toti cei care au hobby-uri stiu cat de important este acest lucru. Timpul liber consacrat unui hobby creativ este o adevarata hrana pentru suflet. Nu trebuie sa fii Picasso, nu trebuie nici macar sa fii “bun” in demersul tau creator. Singurul lucru care contreaza este bucuria ta.
Deci, treci la treaba.

(extras din “Raspunsul este simplu…”, de Sonia Coquette)

ŞASE PARADIGME ALE INTERACŢIUNILOR UMANE-Stephen Covey

CÂŞTIG/CÂŞTIG nu este o tehnică, este o filosofie a interrelaţiilor umane. De
fapt este una dintre cele şase paradigme. Celelalte sunt:

CÂŞTIG/CÂŞTIG PIERDERE/PIERDERE CÂŞTIG/PIERDERE CÂŞTIG

PIERDERE/CÂŞTIG CÂŞTIG/CÂŞTIG SAU NETRANZACŢIONARE

CÂŞTIG/CÂŞTIG este o stare
în care inima, şi raţiunea, într-un perfect acord, urmăresc ca beneficiul, în cadrul
oricărei interrelaţii umane, să fie mutual.Inseamă că înţelegerile şi
soluţiile adoptate sunt reciproc avantajoase, reciproc satisfăcătoare, în cazul unei
soluţii,toate părţile interesate sunt mulţumite de deciziile luate şi se
simt angajate faţă de planul de acţiune.
CÂŞTIG/CÂŞTIG priveşte viaţa ca pe o arenă de cooperare, nu de competiţie.
Cei mai mulţi gândesc în termeni dihotomici:puternic sau slab, tare sau moale, câştig ori pierdere
- un mod de gândire fundamental greşit.
E întemeiat pe putere şi poziţie,nu pe principii.
CÂŞTIG/CÂŞTIG se bazează pe o paradigmă care afirmă că există destul pentru
fiecare, că succesul unuia nu se realizează cu preţul insuccesului sau excluderea altcuiva.

CÂŞTIG/ CÂŞTIG este credinţa într-o a Treia Alternativă: nu e nici punctul
meu de vedere, nu e nici al dumitale: e un punct de vedere mai bun, superior.

Gandirea situationala

Dr. Stephen Covey despre cum sa fim PROACTIVI

Punând în lumină principiul fundamental al naturii umane, Frankl a
descris cu acurateţe o hartă personală, din care a extras şi dezvoltat deprinderea
de bază ce caracterizează persoanele cu eficienţă maximală în orice domeniu:
deprinderea proactivităţii.
În vreme ce termenul proactivitate s-a încetăţenit în literatura managerială,
nu-l veţi găsi în multe dicţionare. Denotă ceva mai mult decât a lua iniţiative.
Exprimă faptul că, în calitatea noastră de fiinţe umane, suntem răspunzători de
vieţile noastre. Comportamenul nostru e o funcţie a hotărârilor noastre şi nu a
condiţiilor de viaţă.
Suntem în stare să dăm prioritate valorilor înaintea sentimentelor.
Suntem în stare de a lua iniţiative şi de a ne asuma responsabilităţi.
Fiţi atenţi la cuvântul responsabilitate — "răspuns—abilitate" — abilitatea
de a alege răspunsul. Persoanele proactive îşi asumă această responsabilitate. Nu
învinuiesc împrejurările, condiţiile sau condiţionările suferite pentru a-şi justifica
comportamentul. Se poartă conform unei opţiuni conştiente, bazate pe valori, şi
nu pe condiţii supuse unor criterii afective.
Suntem făcuţi pentru a fi proactivi
Şi dacă vieţile noastre sunt determinate de condiţionări şi de circumstanţe,
aceasta se datorează faptului că, fie deliberat, fie din inadvertenţă, am ales să ne
lăsăm dirijaţi de ele.
Şi această alegere ne face să fim reactivi Persoanele reactive trăiesc sub
influenţa ambianţei lor fizice. Dacă vremea e bună, se simt bine. Dacă e rea, se
resimt — îşi schimbă atitudinea, le scade randamentul. Persoanele proactive îşi
poartă vremea cu ele; fie că plouă, fie că e senin, dispoziţia lor rămâne aceeaşi.
Criteriul lor e valoarea; şi dacă ea le cere să producă ceva de calitate, starea
meteorologică nu mai intră în discuţie.
Persoanele reactive sunt afectate de ambianţa socială, de "vremea socială".
Dacă sunt tratate cu consideraţie, se simt bine; dacă nu, trec pe poziţii de
defensivă sau de protejare.Viaţa lor emoţională depinde exclusiv
comportamentul celorlalţi, se lasă puternic influenţate de slăbiciunile acestora.
Capacitatea de a subordona o pulsiune unei valori caracterizează persoana
proactivă. În vreme ce persoanele reactive se lasă conduse de impulsuri şi de
sentimente, de împrejurări, de mediul'în care trăiesc, persoanele proactive sunt
conduse de valori — valori gândite cu grijă, selectate şi introiectate.
Persoanele proactive sunt şi ele influenţate de stimuli externi, fizici, sociali
sau psihologici; însă răspunsul lor — conştient sau inconştient — la aceşti
stimuli este o opţiune, un răspuns întemeiat pe criteriul valoric.
"Nimeni nu vă poate leza fără consimţământul vostru." Am citat-o pe
Eleanor Roosevelt. Sau în cuvintele lui Gandhi: "Ei nu ne pot lua demnitatea
noastră, dacă nu le-o dăm noi." Nu ceea ce ni se întâmplă ne lezează, ci
consimţământul nostru de a ne lăsa lezaţi de acele întâmplări.
Faptul nu-i uşor de acceptat în plan emoţional — mai cu seamă dacă ani
de zile ne-am justificat starea mizerabilă dând vina pe împrejurări sau pe
comportamentul altcuiva. Însă până ce o persoană nu poate afirma cinstit şi cu
seriozitate: "Sunt ceea ce sunt astăzi datorită opţiunilor făcute ieri", acea
persoană nu poate spune: "Optez pentru altceva."
Într-o zi, pe când mă aflam la Sacramento ţinând o conferinţă despre
proactivitate, o femeie s-a ridicat brusc din mijlocul auditoriului şi a început să
vorbească agitat. Asistenţa era foarte numeroasă şi când lumea s-a întors s-o
privească, femeia şi-a dat dintr-o dată seama de situaţie, s-a simţit stânjenită şi
s-a reaşezat pe scaun. Însă părea să se reţină cu greu, şi se adresă cu animaţie
persoanelor din jurul ei. Părea extrem de fericită.
Aşteptam cu nerăbdare o pauză pentru a afla ce se întâmplase, îndată ce a
fost anunţată, m-am dus la ea şi am întrebat-o dacă e dispusă să-mi comunice
ceva.
"Nici nu puteţi bănui ce mi s-a întâmplat!" exclamă. "Sunt infirmieră şi
acum îngrijesc un bolnav — om mai ticălos şi mai ingrat nici că se poate! Nu-i
chip să-l mulţumeşti. N-am parte de nici o vorbă bună,. de nici un cuvânt de
mulţumire; abia dacă mă ia în seamă. Mă cicăleşte întruna, îmi caută nod în
papură la tot pasul. Mi-a nenorocit viaţa — şi mărturisesc că-mi vărs focul în
familie. Celelalte infirmiere simt la fel ca mine — mai mai că ne rugăm să moară
odată!
Şi dv. aveţi obrazul să staţi aici, în faţa noastră şi să afirmaţi că nimic nu-
mi poate face rău fără voia mea, şi că eu am ales să mă simt nenorocită — cum
să cred aşa ceva?
Dar am stat şi m-am gândit: Oare chiar aşa să fie? Aş putea oare eu să-mi
aleg alt răspuns? Să simt altfel? Mi-am dat seama că pot — şi am înghiţit hapul
cel amar! Da, din vina mea mă simţeam aşa nenorocită! — Şi dintr-o dată, am
simţit că pot să nu mă mai las în voia toanelor altuia! Şi-atunci am sărit în sus —
de parcă mi s-ar fi dat drumul din închisoare. Îmi venea să strig în gura mare:
"Sunt liberă! Am ieşit din închisoare. Nu mă mai las mânuită ca o paiaţă!"
Nu ceea ce ni se întâmplă ne contrariază ori ne lezează, ci răspunsul pe
care-l dăm evenimentelor. Bineînţeles că putem fi lezaţi fizic ori economic, putem
avea necazuri. Însă caracterul nostru, identitatea noastră profundă n-are cum să
fie lezată. De fapt, cele mai grele experienţe pot deveni probe cruciale care ne
călesc caracterul, eliberează forţe latente şi disponibilităţi de a înfrunta viitorul —
şi de a-i inspira şi pe alţii de a proceda la fel.
Frankl este unul dintre cei mulţi care au fost în stare să facă experienţa
libertăţii interioare în împrejurările cele mai cumplite, însufleţindu-i şi pe alţii.
Relatările autobiografice ale prizonierilor de război din Vietnam aduc mărturii
suplimentare despre extraordinara putere a acestei libertăţi interioare de a
transforma individul şi când e trăită cu răspundere, de-a schimba mediul
închisorii şi ridica moralul prizonierilor — ieri şi azi.
Cu toţii am întâlnit persoane aflate în situaţii extrem de grele — o boală
incurabilă, un grav handicap fizic — care îşi păstrau un minunat echilibru
sufletesc. Cât de adânc ne-a emoţionat integritatea lor!
Nimic nu impresionează mai puternic, mai durabil, decât conştienta că
cineva a putut depăşi suferinţa,a putut depăşi împrejurări cumplite,
întruchipând şi exprimând valori înălţătoare — adevărata nobleţe a vieţii!
Una dintre cele mai impresionante perioade ale vieţii pe care Sandra şi cu
mine am trăit-o au fost cei patru ani petrecuţi alături de o prietenă intimă, Carol
— care se stingea încet în urma unui cancer. Fusese una dintre domnişoarele de
onoare ale Sandrei şi cea mai apropiată prietenă a ei timp de 25 ani.
În ultimele faze ale bolii, Sandra stătea la căpătâiul ei şi o ajuta să-şi scrie
povestea vieţii. Se întoarcea din aceste prelungi şi dureroase întrevederi aproape
transfigurată de admiraţie pentru curajul şi dorinţa prietenei sale de a lăsa
mesaje scrise către copiii ei, destinate diferitelor etape ale vieţii lor.
Carol lua puţine analgezice, ca să-şi păstreze mintea intactă.
Dicta în şoaptă pe un casetofon sau direct Sandrei care lua notiţe.
Carol era atât de proactivă, atât de curajoasă, atât de caldă şi participativă,
încât crease în jurul ei o atmosferă neînchipuit de înălţătoare.
N-am să uit niciodată ce am resimţit uitându-mă în ochii Carolei o zi
înainte de a se stinge. Dincolo de abisul agoniei, citeam în ei o extraordinară
demnitate, o viaţă plină de dăruire, de iubire dezinteresată, de devotament şi
adâncă înţelegere pentru ceilalţi — un suflet de o minunată nobleţe!
De-a lungul anilor, am întrebat pe unii sau pe alţii dacă au avut prilejul să
asiste la ultimele zile sau clipe ale unei persoane cu aceeaşi atitudine magnifică a
Carolei — să iradieze până în ultimul moment iubire, compasiune, dăruire,
devotament. În generai, cam o pătrime din cei întrebaţi mi-au răspuns afirmativ.
Întrebam apoi câţi dintre ei nu vor uita niciodată acei oameni — câţi dintre ei au
fost atât de impresionaţi, încât au simţit că ceva se schimbă în sufletul lor, cel
puţin pentru un timp — şi aceleaşi persoane au răspuns afirmativ.
Victor Frankl susţinea că există trei valori centrale în viaţă: cea existenţială
sau ceea ce ni se întâmplă; cea creativă sau contribuţia noastră în lume; şi cea a
atitudinii sau răspunsul pe care-l dăm evenimentelor din viaţa noastră, mai ales
în situaţii-limită, cum ar fi faza terminală a unei boli incurabile.
Propria mea experienţă confirmă accentul pus de Frankl pe ceea ce
consideră a fi cea mai elevată dintre cele trei valori şi anume atitudinea — în
sensul paradigmatic al schimbării cadrului de referinţă. Cu alte cuvinte, lucrul
cel mai important este felul cum răspundem solicitărilor sau provocărilor vieţii.
De cele mai multe ori, împrejurările critice sunt cele care provoacă mutaţii
de paradigmă, determinând o privire cu totul nouă asupra existenţei, asupra
propriei persoane, aspura relaţiilor noastre cu ceilalţi şi o altă înţelegere a ceea ce
viaţa cere de la noi. Cu cât orizontul e mai larg, cu atât atitudinea e mai elevată,
radiind benefic asupra tuturor celor din jur.

A LUA INIŢIATIVA

Stă în firea umană să acţioneze, mai puţin să se supună acţiunii din afară.
Faptul acesta ne îngăduie să optăm, să ne alegem răspunsul după împrejurare;
mai mult, ne împuterniceşte să creăm împrejurări, să determinăm anumite
situaţii.
A lua o iniţiativă nu înseamnă a forţa nota, a hărţui sau a fi agresiv.
Înseamnă asumarea responsabilităţii de a crea situaţii.
De-a lungul anilor m-am sfătuit frecvent cu consultanţii doritori de slujbe
mai remunerative, sugerându-le de a da dovadă de mai multă iniţiativă: de a-şi
testa aptitudinile şi sferele de interes, de a studia departamentele sau chiar
problematica institutelor sau întreprinderilor vizate şi apoi de a elabora un
program eficient, din care să rezulte modul în care ar putea fi de folos respectivei
organizaţii. E ceea ce se numeşte "a vinde soluţii", o paradigmăcheie a succesului
în afaceri.
În general, majoritatea oamenilor înţeleg că o asemenea abordare le
măreşte considerabil şansele de a găsi o slujbă sau de a fi promovaţi în
activitatea depusă. Alţii sunt incapabili de a întreprinde demersurile necesare, de
a lua iniţiativa demarării.
"Nu ştiu de unde şi cum să fac rost de testele de interes şi aptitudini".
"De unde să ştiu cum se studiază departamentele şi problemele de
organizare? Nimeni nu-mi dă o mână de ajutor!"
"N-am nici cea mai vagă idee de cum se face o prezentare!"
Mulţi aşteaptă să le pice totul din senin sau alţii să le poarte de grijă. Cei ce
reuşesc să-şi găsească o slujbă bună sunt persoanele proactive — cele care oferă
soluţii, şi nu constituie ele însele o problemă; cele care prind din zbor momentul
oportun pentru a lua o inţiativă pornită din principii corecte — şi-şi cuceresc
locul râvnit.
Ori de câte ori un membru al familiei, chiar dintre copiii mai mici, ia o
atitudine neajutorată, aşteptând ca cineva să intervină sau să-i dea mură în
gură, îi spunem: "Foloseşte-ţi R-ul şi I-ul!" (Resursele inteligenţei şi Iniţiativa). Şi
deseori, chiar înainte să deschidem gura, îi auzim răspunzându-şi singuri: "Ştiu,
ştiu, R-ul şi I-ul!"
A-i îndemna pe oameni la responsabilitate nu înseamnă a-i înjosi;
dimpotrivă, e o poziţie afirmativă. Pro activitatea este înscrisă în natura umană
şi, cu toate că "muşchii proactivi" par amorţiţi, ei există. Dacă respectăm natura
proactivă a celorlalţi, le oferim cel puţin o reflecţie clară, nedistorsionată din
oglinda socială.
Bineînţeles că trebuie să ţinem seamă de nivelul de maturitate individuală.
Nu ne putem aştepta la o cooperare creativă din partea unor persoane care sunt
încă foarte dependente pe latura afectivă.
Putem însă pune accentul pe fondul naturii lor, îl putem scoate în evidenţă,
creând o atmosferă propice; ea va putea contribui la creşterea încrederii în
propriile lor puteri şi-i va ajuta să discearnă oportunităţile pentru a-şi rezolva
problemele.

A ACŢIONA SAU A FI SUPUS ACŢIUNILOR DIN AFARĂ

Deosebirea dintre oamenii cu spirit de iniţiativă şi cei lipsiţi de el este
identică cu cea dintre ziuă şi noapte. Nu mă refer la o diferenţă de eficienţă de
25-50%; nu. Vorbesc de un plus de 5000% de diferenţă, mai cu seamă dacă
persoanele în cauză sunt ingenioase şi sensibile la calitatea prezenţei celorlalţi.
E nevoie de spirit de iniţiativă pentru a crea Echilibrul între Producţie şi
Capacitatea de Producţie (P/CP) a eficienţei în viaţa dv.
E nevoie de spirit de iniţiativă pentru a cultiva Cele 7 Deprinderi.
Studiind celelalte 6 Deprinderi, veţi constata că fiecare dintre ele depinde
de dezvoltarea musculaturii dv. proactive. Fiecare vă îndeamnă să vă asumaţi
responsabilitatea de a acţiona. Dacă aşteptaţi ca alţii să acţioneze în numele dv.,
veţi fi subordonaţi acelei acţiuni. Şi într-un caz şi într-altul veţi suporta
consecinţele creşterii şi ale oportunităţilor.
Lucram într-o vreme cu un grup de specialişti din industria ameliorării
ambientului familial — reprezentanţi a 20 de organizaţii diferite, care se
întâlneau trimestrial într-un cadru neoficial, pentru a discuta cifrele şi
problematica comună.
Era în toiul unei perioade de recesiune, şi impactul negativ asupra
specificului acelei ramuri industriale era mai accentuat decât cel din economia
generală. Am început într-o atmosferă de totală depresie.
În prima zi, s-a dezbătut întrebarea: "Ce se întâmplă cu noi?”
Care e stimulul?" De întâmplat se întâmplau multe. Presiunile din jur erau
imense. Şomajul era în floare, şi mulţi dintre participanţi se vedeau siliţi să-şi
concedieze prietenii pentru a menţine -viabilitatea întreprinderii. La sfârşitul zilei,
ne simţeam şi mai descurajaţi.
A doua zi, ne-am pus întrebarea: "Ce ne aşteaptă în viitor?" Am studiat
tendinţele dominante, presupunând în subtext — presupunere de tip "reactiv"! —
că lucrurile îşi vor urma cursul firesc. Ca atare, la sfârşitul zilei a doua eram şi
mai deprimaţi. Situaţia, înainte de a se ameliora, urma să ia o întorsătură şi mai
nefavorabilă — o ştiam prea bine cu toţii.
Aşa că într-a treia zi ne-am decis să discutăm dintr-o perspectivă: "Care va
fi răspunsul nostru? Ce avem noi de gând? Ce iniţiativă putem lua noi în cazul de
faţă?" în cursul dimineţii am vorbit despre management şi reducerea costurilor.
După-amiază, am discutat posibilitatea unei participări mai active pe piaţă. Am
dezbătut ambele aspecte, concentrându-ne apoi pe detalii practice şi aplicative.
Întâlnirea s-a încheiat într-un ctimat de speranţă deschis iniţiativelor.
În final, am rezumat rezultatele conferinţei într-un răspuns tripartit la
întrebarea "Cum merg afacerile?"
Partea întâi: Ce ni se întâmplă e grav, şi tendinţele arată că situaţia se va
înrăutăţi înainte de a cunoaşte o ameliorare.
Partea a doua: Dar ceea ce am hotărât noi e un lucru bun, deoarece ne vom
ameliora managementul, vom reduce preţul de cost şi vom fi mai prezenţi pe
piaţă.
Partea a treia: De aceea afacerile merg mai bine decât oricând, în această
situaţie, ce-ar spune o minte de tip "reactiv"? "Vedeţi-vă de treabă! Priviţi
realitatea în faţă! Puteţi s-o duceţi tot aşa cu gândirea voastră pozitivă şi cu
făcutul-curajului! Până la urmă tot vă loviţi cu nasul de realitate 1"
Însă aici se află deosebirea dintre gândirea pozitivă şi proactivitate. Noi am
privit fără doar şi poate realitatea în faţă. Ne-am confruntat şi cu altă realitate:
aceea că aveam facultatea de a opta, de alege un răspuns pozitiv la împrejurările
şi proiectele respective.
A nu privi în faţă realitatea ar fi însemnat să acceptăm ideea că
evenimentele aveau să fie determinante.
Proactivitatea se poate manifesta în afaceri, în grupurile comunitare, în
organizaţiile de orice fel, inclusiv cele familiale.
Creativitatea şi ingeniozitatea indivizilor proactivi pot genera un climat
proactiv înăuntrul organizaţiei, care nu mai e nevoită să se supună condiţiilor
mediului; ea poate lua iniţiative autonome şi realiza valorile şi scopurile
indivizilor care o alcătuiesc.

ASCULTÂNDU-NE LIMBAJUL

Deoarece mentalitatea şi comportamentul rezultă din paradigmele alese,
dacă le examinăm atent putem discerne în ele "hărţile” noastre subiacente. De
pildă, limbajul pe care-l folosim este un indicator relevant al gradului nostru de
proactivitate.
Limbajul oamenilor reactivi îi absolvă de orice fel de responsabilitate.
"Ăsta sunt. Aşa sunt făcut". Cu alte cuvinte: sunt supus unor determinări.
Nu mă pot desprinde de ele.
"Omul ăsta mă scoate din fire." Adică: nu sunt responsabil.
Viaţa mea afectivă e stăpânită de ceva care nu depinde de mine.
"Nu pot să fac asta. N-am timp." Altfel spus: ceva din afara mea — timpul
limitat — îmi dirijează activitatea.
"De-ar avea nevastă-mea mai mult răbdare!"
Sunt îngrădit de comportamentul altei persoane.
"Sunt nevoit s-o fac." împrejurările sau alte persoane mă silesc să procedez
într-un fel anume. Nu am libertatea de a-mi hotărî acţiunile.

Limbaj reactiv

Nu pot să fac nimic
Aşa sunt făcut
Mă scoate din fire
N-o să fie de acord
Sunt obligat să fac
Nu pot
Trebuie să fac
Dacă...

Limbaj proactiv

Să vedem ce-am putea face
Pot să încerc şi într-altfel
Sunt stăpân pe mine
Pot face o prezentare convingătoare
Voi opta pentru un răspuns potrivit
Aleg să...
Optez pentru...
Prefer să fac
Vreau să...

Limbajul reactiv decurge dintr-o paradigmă deterministă. Spiritul care o
caracterizează e transferul de responsabilitate. "Nu sunt răspunzător, nu sunt în
stare să-mi aleg răspunsul."
Un student mi-a pus odată întrebarea: "îmi daţi voie să absentez de la
cursul dumneavoastră? Trebuie să mă duc într-o excursie a echipei mele de
tenis."
— Eşti obligat să te duci? Sau preferi să te duci?
— Sunt obligat! exclamă.
— Ce se întâmplă dacă nu te duci?
— Ce să se întâmple? Mă dau afară din echipă.
— îţi convine?
— Sigur că nu.
— Cu alte cuvinte, preferi să te duci ca să rămâi în echipă. Ce se întâmplă
dacă nu vii la cursul meu?
— Nu ştiu.
— Gândeşte-te. Ce crezi: care va fi consecinţa firească dacă lipseşti de la
oră?
— De dat afară n-o să mă daţi — nu-i aşa?
— Asta ar fi o consecinţă socială. Ceva artificial. Dacă nu faci parte din
echipa de tenis, nu joci. E normal. Dar dacă nu vii la oră, care va fi consecinţa?
— Cred că... cred că pierd prilejul de a învăţa ceea ce predaţi.
— Aşa e. Deci îţi rămâne să cântăreşti consecinţele, într-un caz şi în
celălalt, şi să optezi. Dacă aş fi fost eu în cauză, m-aş fi dus în excursie cu
echipa. Însă atenţie: altădată să nu mai spui că eşti obligat să faci ceva.
— Am preferat să merg în excursie, replică cu glas sfios.
— Cum aşa? Şi pierzi ora? l-am întrebat ironic, prefăcându-mă că nu-l
cred.
Limbajul reactiv are o consecinţă serioasă — devine o previziune care se
autoconfirmă. Folosindu-l, oamenii se cantonează în paradigma deterministă şi
aduc tot felul de dovezi în sprijinul convingerii că sunt determinaţi. Se simt din ce
în ce mai victimizaţi, mai puţin stăpâni pe ei, incapabili de a dispune de viaţa şi
destinul lor. Aruncă vina pe forţe exterioare — ceilalţi oameni, împrejurările,
chiar stelele — pentru a-şi justifica dependenţa.
La un seminar în care vorbeam despre conceptul proactivităţii, o persoană
mi s-a adresat: "Stephen, să ştii că-mi place cum vorbeşti. Însă nu e situaţie care
să semene cu alta. Uite, de pildă, căsnicia mea. Sunt foarte necăjit. Soţia mea şi
cu mine nu mai avem aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt, ca în trecut. Cred
că n-o mai iubesc şi nici ea nu mă mai iubeşte. Ce să fac?"
— Sentimentul s-a stins? l-am întrebat.
— Aşa e, replică. Şi avem trei copii la care ţinem foarte mult. Ce părere ai?
— Iubeşte-o!
— Nu mă înţelegi! Sentimentul a dispărut!
— Atunci... iubeşte-o. Dacă sentimentul a dispărut, abia acum ai motiv s-o
iubeşti.
— Să iubesc când nu iubesc?
— Dragul meu, "a iubi" este un verb. Iubirea — sentimentul — este fructul
iubirii, este fructul verbului. Aşa că iubeşte-o: fii îndatoritor, fă ceea ce se cheamă
"sacrificii" pentru ea; ascult-o. Fii empatic. Apreciaz-o. Ajut-o să se afirme. Eşti
dispus să faci acestea?
În marea literatură a tuturor societăţilor evoluate, iubirea e un verb.
Oamenii de tip reactiv o trăiesc ca pe un sentiment. Sunt mânaţi de
sentimente. Scenariile hollywoodiene ne-au făcut să credem că nu suntem
răspunzători de sentimentele noastre, că ele ne conduc.
Aceste scenarii nu descriu realitatea. Ne lăsăm conduşi de sentimente
pentru că am consimţit s-o facem.
Oamenii de tip proactiv trăiesc iubirea ca pe un verb. Iubirea e ceva ce se
face: concesiile sau chiar sacrificiile pe care le faci, faptul că te dăruieşti — ca o
mamă ce aduce un copil pe lume. Dacă vreţi să "studiaţi" iubirea, urmăriţi-i pe
cei ce se dăruiesc celorlalţi, chiar celor care îi jignesc sau nu răspund afecţiunii
lor. Dacă sunteţi un părinte, examinaţi iubirea care v-a făcut să renunţaţi la
multe plăceri pentru copiii voştri. Iubirea e o valoare care se actualizează prin
acţiuni pline de iubire. Oamenii proactivi pun valoarea înaintea sentimentelor.
Şi iubirea, sentimentul, poate cunoaşte o nouă viaţă.

Despre şcoala lui Shetinin

Locaţia este în partea de est a Rusiei, în Caucaz în partea cazacă, în Tyekos aproape de Geledzsink.
Şcoala aparţine Ministerului Educaţiei şi Invăţământului din Federaţia Rusă. În prezent există 250 de
elevi care studiază aici din diferite regiuni ale Rusiei şi mai mult de 2500 de studenţi sunt pe listele
de aşteptare. Ca şi formă este în acelaşi timp şi şcoala generală cît şi învăţământ superior cu cămine
aferente. Predarea are loc pe tot parcursul anului. Vacanţe legale în timpul anului nu există,
deoarece copiii pot dezvolta propriile procese de învăţare, pot să meargă acasă la părinţi când doresc
sau când este potrivit pentru ei (când părinţii au concediu). Dar şi părinţii pot să meargă să viziteze
şcoala când doresc, în Tyecos în sat pot să primească cazare pentru ca pe perioada vizitei să poată
sta cât mai mult cu copiii. Astfel, apare posibilitatea să se familiarizeze cu viaţa şcolii. Pot participa
chiar şi la cursuri (ore). Metoda de bază a învăţarii este aşa-numita " învăţ, ca să-i învăţ". Elevii
după ce au primit informaţia, învaţă să o predea chiar doar în câteva zile mai departe, la cei care nu
au fost la acele ore sau au fost absorbiţi de alte activităţi.
Prin metodă alternativă de învăţare, copiii pot învăţa într-un an de studiu chiar si zece ani de şcoala
tradiţională. Transferul de rezultate în timpul procesului de predare-învăţare se poate naşte pe
perioada de zii, în care elevul este deschis acestui lucru.
Elevii îşi împart timpul începând cu ora 5-am. Asimilarea informaţiilor de la materiile importante la
prima oră este benefică, deoarece şi soarele îşi aduce aportul său energetic. Iar după micul dejun de
la ora 9-am, materiile sunt astfel create ca cele doua emisfere ale creierului să lucreze (să fie folosite)
pe rând, cel mai bine.
În afară de materiile generale (matematică, fizică, chimie, biologie, geografie, istorie, gramatică) mai
învaţă dans tradiţional rusesc, lupte corp la corp ruseşti, astrologie, desen, cântatul la instrumente
muzicale, gătitul, croitorie, pictura, arhitectura (construcţiile), creşterea animalelor, grădinaritul,
(gospodăritul în toate formele sale). Toate aceste ştiinţe integrează cunoaşterea practică cu cea
teoretică, nu ca şi în şcolile tradiţionale cunoaşterea făcânduse în părţi separate.
După modalitatea clasificării în sensul tradiţional nu există (clasa a-Ia, clasa a IIa, ...)
Elevii vor fi cei mai buni în domeniul pe care-l stăpânesc cel mai bine.
Copii sunt îmbrăcaţi modest, fetele poartă fuste în timpul orelor şi nu se machează. Se poartă fuste pt
că fetele care se maturizează, doresc să devină femei, astfel câştigă energia benefică a pământului
(fustele sunt ca nişte antene parabolice).
Înaintea zilei de mâine se întâlnesc la foc şi împreună planifică activităţile din ziua următoare.
Gândesc în imagini şi totul este plănuit în comun. Ei acest gând comun îl denumesc LAVA acesta
înlocuieşte identitatea liderului sau persoanei conducătoare.
Conducerea şcolii pe plan financiar şi administrativ este luată tot de elevi, aceştia se schimbă
permanent. Ei sunt guvernanţii, guvernanţii sunt sefii de grupuri, care reprezintă de fapt în cadrul
şedinţelor, interesele grupului din care fac parte.
Clădirile şcolii în sine sunt construite de copii. Ei proiectează şi pregătesc materialele de bază, iar
adulţii sunt doar ajutoare şi lucrează ca şi mentori în activitate. Clădirile atât în interior cât şi exterior
sunt desenate cu picturi îngereşti şi inscripţionate cu diferite mesaje cu conţinut spiritual. Stâlpii de
rezistenţă interiori sunt sculptate, peste tot se poate observa fantezia, creativitatea şi materializarea
talentului copiilor.
Deoarece atât activităţile casnice cât şi construcţiile sunt făcute de copii, grupele se rotesc permanent,
îşi schimbă diversele activităţi. Cei care o perioadă studiază, în următoarea o să lucreze. Procesul de
învăţare are loc pe un suport spiritual, de obicei în jurul unei mese rotunde stau grupurile de elevi,
care discută, scriu, câteodată unul sau altul se ridică iese afară, se întoarce înapoi. Separarea nu
este dată de categoria de vârstă. Toată lumea se mişcă cu viteze diferite în diferite materii de
învăţământ, există elevi, care la 17 ani termină studiile universitare.
În cadrul lecţiilor orele nu sunt limitate la 45 de minute, atmosfera este lejeră, elevii pot să pună liber
întrebări, pot să se plimbe sau pot chiar ore întregi să fie prinşi de un subiect. Se dă o importanţă
mare ca nici un grup să nu rămână pe dinafară şi în cadrul grupului să înţeleagă cu toţii materia.
La terminarea şcolii elevii primesc o dilpomă, după ce îşi dau examenele în faţa profesorilor din
şcolile tradiţionale, atât la materiile teoretice cât şi la cele profesionale. În prezent, formarea are loc
într-o varietate de profesii: tâmplar, zidar, zugrav,etc. sau se pot obţine diplome de studii superioare
pt. patru domenii: constructor, economist, profesor, avocat.
Profesorul este amestecat cu elevii, personalitatea lui nu este autoritară, ci mai degrabă se consideră
mentor, el este tăcut ca şi ceilalţi elevi (din sală) când elevii explică şi îi învaţă pe ceilalţi.

Copii o cunosc pe Anastasia, discută despre ea.

Pe părinţii lor din depărtări îi iubesc foarte mult şi îi ajută cu gânduri pozitive. La începutul şcolii
este posibil ca părinţii să stea la cămin, dacă copilul lor doreşte, astfel şi părintele se poate convinge
că odrasla lui este în mâini bune. Dacă din anumite motive nu le place şcoala sau copilul consideră că
nu se poate acomoda în comunitate, oricând poate lua decizia să plece.
Copii cresc bucuroşi, cu ochi luminoşi şi feţe zâmbitoare. Muncile care le sunt încredinţate le fac cu
plăcere şi responsabilitate. Din moment ce toată lumea face ceea ce iubeşte şi în ritmul pe care-l are
fiecare, nu sunt motive de necaz, nu este tensiune şi suprasolicitare.
Copii pot să te încălzească cu privirea lor, acest lucru se poate observa de vizitatori şi dacă sunt cu
spatele (daca copii sunt cu spatele la vizitatori). Clădirile construite de copiii au acoperişul sub formă
de cupolă, (clădirea) duce cu gândul la biserică. Ei spun că acest lucru nu este o formă ci o stare.
Această formă se pretează cel mai bine la încercările (eforturile) elevilor dedicate către Cer (catre
Creator) şi coborârea Binecuvântării Cereşti este primită cel mai bine. După copiii, locul acesta are
puteri vindecătoare, deoarece fiecare piatră şi cărămidă, a fost atinsă şi pusă una peste alta cu iubire.
Ei spun că fiecare piatră are un puls, odată pe zi are o bătaie.
Plantele sunt atinse, mângâiate, se produce o întâlnire cu ele, ei cred că astfel o să aibe o
producţie mai mare.
Este important pentru copiii de şcoală studierea conceptului de Patrie. Are un puternic rol acest lucru
asupra lor, ei se simt mândrii că sunt Ruşi. Ruperea de Rusia ca ţară şi ca pământ nu este posibilă.
Elevii în şcoală se străduiesc să ajungă la stăpânirea artei comunicării. Ţelul strădaniei este ca fiecare
cu oricine să poată realize o “întâlnire”, o legătură, este lucrul fundamental ca schimbul de informaţie
să se întâmple.
În Rusia în fiecare punct de legătură (poate fi cartier sau chiar oraş mare) ar fi de dorit să se facă o
astfel de şcoală, dar nu este posibil pentru că nu au găsit profesori suficienţi. Din contră profesorii au
devenit cei care ridică bariere de netrecut. Ei sunt agăţaţi de titluri, ranguri, iar sistemul structurat pe
care l-au creat ar cădea (şi-ar pierde posturile) s-ar face o nouă reformă, pe care profesorii învârstă
cu titluri şi structuri înalte, nu permit să se destrame.
(Notă: În Ungaria, Schüttler Tamás editor al revistei Új Pedagógiai Szemle (New Educational
Review), a publicat în luna mai 2007 un articol privind această problemă, pentru doritori există o
versine electronică pe . (Www.oki.hu))
Poziţia spirituală de fundal, filosofia de învăţământ, metode, legile naturii.
După academicianul Scetin în şcoala nu educarea copiilor supradotaţi se întâmplă, ci mai degrabă are
loc dezvoltarea aptitudinilor (dezlănţuirea talentelor) la copii.
În şcoala se învaţă deprinderea înţelepciunii. Acest lucru nu este întâmplător (că se face) în pădure.
Explicaţia acestui lucru este că sistemul de învăţământ de astăzi nu este elaborat pe sensul de
existenţă (nu disecă legile existenţiale), nu dezbat întrebările de bază, cu asta elevii ar fi foarte

încurcaţi (confuzi). Pentru a înţelege lucrurile, trebuie să ne retragem într-un loc liniştit, de exemplu
în natură, unde putem să excludem stimuli externi (agitaţia tehnocrată) şi starea de linişte interioară
ne permite să călătorim în interiorul nostru (o călătorie spirituală interioară), unde putem găsii
înţelepciunea.
În istorie avem confirmări că nenumăraţi mari gânditori au stat un timp îndelungat ca şi pustnici
înainte de a emite filosofia lor. În natură cunoaşterea obţinută nu este scrisă, nu se poate învăţa în
super academii, viziunile trebuie trăite, trebuie înţelese acestea.
Omul în şcoala vieţii (în univers) nu este un grăunte de praf, ci din contră are putere creatoare. În
zilele noastre nu mai simţim această putere şi de aceea nu mai credem în ea. Prin urmare sunt aşa de
importanţi primi nouă ani de viaţă în care începe să înţeleagă existenţa şcolii vieţii (universului) şi a
existenţei umane.
În şcolile noastre copiii sunt învăţaţi ca şi când acesta nu ar fi o creatură completă, cu toate că, toate
stările (puterile) le are în el, iar datorită unei educaţii nelalocul ei, în locul “domnitorului,
creatorului” (care ar trebui să fie), plăntuţa de om se roagă doar pentru “fărâmiturile de la masă”
(cerşim mila lui Dumnezeu). De la mediul din jurul lui învaţă că nu are voie să decidă pentru crearea
vieţii lui şi astfel nu este nici răspunzător.
Pentru învăţământ, din punctul de vedere al facilităţii cunoaşterii la copil, vârsta cea mai importantă
este între 3-11 ani. Atunci el este (intr-o stare), ca şi când ar fi într-un continu examen. Poate să
înţeleagă orice doar din priviri, chiar şi fără cuvinte sau indiferent de limba vorbită. Acest lucru este
posibil datorită unei atenţii deosebite, puterii de creaţie şi a unei bune amintiri a copilului.
În acest caz, nu numai schimbul de informaţii (teoretice) se întâmplă, ci se deschide şi planul
sufletesc, şi are loc modul de înţelegere a planului vegetal, animal, al facultăţii vieţii (a
universului) în totalităţii sale. Dacă suntem atenţi la modul de creştere corect al copiilor, observăm
că la aceştia se trezesc devreme puterea capacităţii de înţelegere a oricărui domeniu a ştiinţei.
Motivarea îl ajută în acele lucruri, dacă doreşte şi este necesar, ca în orice să fie invincibil (să nu se
dea bătut).

Piatra de temelie a unei metode bune de învăţământ este ca pedagogii, profesorii împreună cu părinţii
ar trebui să se axeze mai mult pe latura întrebărilor potrivite decât pe latura explicaţiilor. Copii
trebuie să înveţe să gândească, să analizeze, să înţeleagă singuri, pentru că în cazul în care doreşte să
trăiască în această lume plină de stimuli,va trebui să găsească informaţia, să-şi organizeze
cunoştinţele (cunoaşterea), să-şi dezvolte propriul mod de gândire (să construiască o lume gândită
propriu), să ştie să comunice pe nivele diferite ţelul său celorlalţi.
În şcoala lui Shetinin copii experimentează unii cu alţii posibilitatea “întâlnirii” , posibilitatea
contactelor (comuniunii) pe plan sufletesc, spiritual, mental. Dacă se reuşeşte “întâlnirea” atunci
elevii reuşesc ca materia de 10 ani de matematică să o asimileze intr-un an. Aceia pot să realizeze
“întâlnirea” unii cu alţii, care au cunoaştere apropiată (vibraţii apropiate).
Structura din interiorul cîmpului energetic este înstare să preia informaţia de la celălalt, de exemplu
în cazul dragostei la prima vedere, nu vorbim nimic şi totuşi îl înţelegem pe celălalt, (pe partener). În
cadrul învăţării, cel care explică intră în legătură cu auditorul (rezonează) şi dacă asta se întâmplă
atunci predarea se produce de la sine.

Este important servirea aproapelui, aceasta este pornirea (impulsul) mobilizator. Nu matematica este
importantă, ci omul, cel care învaţă matematica. Ceea ce învaţă aici, este acel ceva, cum înţeleg
sufletul, dorinţele, gândurile, celuilalt om. Cu cât este mai mare impulsul a întrebărilor, a “de ce”
ului, cu atât este mai mare reuşita elevului şi mai rapidă avansarea.
Atenţia nu este pe învăţare (memorare) sau pe comentarii. Gândirea nu “permite”ca cineva aici
să predea (nu ne gândim că cineva predă). În cadrul colaborării copilul nu simte cine este învăţătorul
şi cine este elevul.
Trebuie să existe o atmosferă de onestitate, nu poate să fie supărare, iritaţie sau vreo frustrare pentru
că aceste lucruri blochează procesul de învăţare. Mai departe sunt blocaje energetice în cazul în care
dăm libertatea gândirii, că elevul nu poate şti ceva, (nu îi spun anumite lucruri că oricum nu are de
unde să ştie) În cazul rezolvării temelor, ce este important apare din amintire, iar ce nu este important
se uită. Nu este voie ca starea de nereuşită (neputinţă) să intre în noi. Cuvântul “nu aşa” nu exista în
vorbirea antică, nu era vorba că ceva este “rău”. Totul este bine aşa cum este. Dacă ajungem pe o
stradă închisă atunci nu spunem că suntem într-un loc rău (nepotrivit), în schimb, gândim, sau
spunem, că acum trebuie să mă întorc, după aceea o iau la dreapta, etc.

Intenţiile curate şi gândirea curată a omului fac să înţeleagă mecanismul de funcţionare a lumii.
Curăţenia spirituală ne conduce la o viaţă mai fericită. Credinţele Anastasiei în înţelegerea vieţii sunt
ascunse în: Adevăr, Bucurie, Iubire. De aceea, dacă nu putem formula răspunsul la o întrebare, cu
toate că ea există în univers, atuci după părerea ei intenţiile noastre nu sunt suficient de curate.
În creşterea copilului folosirea cuvintelor simple poate duce la schimbarea sorţii şi a destinului (a
viitorului). Să minţim cu desăvârşire este interzis.Trebuie să folosim cuvinte, simple în locul şi
momentul potrivit, cuvinte folosite cu intenţia, trăirea şi inima curată.
Academicianul Shetinin cunoaşte VEDELE antice, iar în şcoală a creat un Spaţiu de Iubire, astfel
copii se simt aşa de bine acolo. Acest spaţiu, Spaţiul de iubire devine din ce în ce mai mare. Adevărul
este luminos ca soarele. Acolo unde sunt discuţii despre care sistem este mai bun, acolo adevărul este
ascuns. Ar putea fi dezbateri nesfârşite despre ce poate exista în spatele uşilor închise, dar dacă uşa
este deschisă, atunci pentru toată lumea este clar şi totodată nu mai apar discuţii. Uşa adevărului şi
acum este deschisă, doar ochii spiritului şi al sufletului trebuie deschişi ca să vadă şi să recunoască
(reînţeleagă).

Legătura cu universul (facultatea vieţii) nu doar pe lumea văzută (maerială) se sprijină ci ea se
întinde şi pe lumea nevăzută. La fel ca şi la radio avem multe canale de emisie în jur, însă el este
receptor pe canalul pe care l-am poziţionat. De cunoaşterea , sentimentele şi curăţenia interioară
atârnă ce canal , găseşte rezonanţă în noi. De obicei acele informaţii permitem să intre în noi pe care
le înţelegem şi le putem folosii. Restul în continuare tot acolo există, doar că pentru noi nu sunt
accesibile. Schimbarea canalului este posibilă doar cu ajutorul cunoaşterii.
În lumea materială sunt multe canale, izvoare de informaţie, care toate vor ca Adevărul lor să ne
stăpânească, să ne orienteze viaţa aşa cum lor este mai bine. Dar întotdeauna de noi depinde dacă
ascultăm emisiunile sau nu şi pentru asta noi ne asumăm responsabilitatea.

Informaţiile utile izvorâte din “canale” le recunoştem astfel că ne inundă cu o căldură, ne dă
imboldul de a acţiona, de a crea, astfel să nu stricăm nimic. Dacă apare o comandă, o poruncă sau un
apel de undeva acela precis este o făcătură.
Trebuie să învăţăm să eliberăm bucurie, că de nu, atunci înghiţim ce ni se dă. Când apar vizitatori în
şcoala lui Shetinin după părerea Anastasiei doresc doar să primească, din fericire, din bucurie, ating
copii îi mângâie, ca pe nişte pisici. Vor să primească cât mai mult din starea de bine, în schimb nu
dau nimica. Copii viitorului vor fi capabili să facă acestea (doar să dee) şi îi aşteaptă o viaţă mai
fericită.
Puterea gândului este fără limite. Din păcate noi creăm cu materia pe care am substituit-o de viaţă şi
asta doar se destramă (se degradează mai repede decît ceea ce este viu). Dacă noi ne ocupăm cu
distrugerea nu avem timp să creem, să gândim. Dacă copii o să înţeleagă ce moştenire au primit nu o
să mai aibe chef să o transmită mai departe.

Rădăcini - Ce pot face părinţii

În acceptare copilului este importantă crearea de intenţii reciproce şi de conştientizarea importanţei
rolului de părinte. Amândoi părinţii trebuie să-şi dorească copilul la fel. Cu această idée trebuie să
fie împreună, că ei vor să conceapă, să creeze, ceva deosebit, şi nu doar dorinţa trupească să-i mâne
împreună. Anastasia pune întrebarea: "Cine vrea să vină în lume, ca un rezultat al plăcerilor
trupeşti?".
Părinţii sunt creatori. O astfel de fiinţă crează, în care există vibraţia lor şi greu de înţeles, chiar viaţa
lor, Crearea vieţii are secrete pe care nu-le cunoştem, nu-le putem reproduce.(Acolo este ceva din
creaţie ceea ce noi nu cunoaştem, nu cunoaştem taina creaţiei). Invenţiile omului nu pot să creeze
fiinţe vii cu ajutorul aparatelor.
Mama trebuie să fie atentă ca să aibe posibilitaea să alăpteze cât mai mult posibil, pentru că asta
face să fie o legătură de bază specială între copil şi mamă.
Cheia legăturilor este responsabilizarea. Dacă în cunoaşterea omului stă faptul)este implantată
idea) , că în puterea lui stă creaţia, el crează (modelează) lucrurile, totul este la îndemâna lui pentru
asta, atunci trebuie să devină răspunzător pentru lucrurile create. Acesta crează o lume fără violenţă
şi agresiune.

Este importantă apropierea de copil a gândurilor care sunt în jurul său. Copilul trebuie să simtă
că el are totul, lumea este perfectă şi el este în ea. Să nu ruinăm acestea încă din copilărie. Din acest
motiv vocabularul folosit cu copii trebuie să fie atent luat în considerare şi foarte profund. Este foarte
important să folosim cuvinte care exprimă senzaţii (stări sufleteşti).
Părinţii ar trebui să fie atenţi să nu deformeze vederea despre lume şi să nu-l separăm de ea. Este o
mare responsabilitate pentru că întreţinerea şi alimentarea sistemelor depinde de părinţi, şi mulţumită
lor existăm. După părerea Anastasiei orice sistem doar pentru asta a fost bun pentru că separă pe
Dumnezeu de om.

Şi pentru că copilul este o fiinţă divină, şi în natura sa stă să ajungă să fie fericit, drumul spre fericire
este drumul spre Adevăr, acest drum il pot arăt doar părinţi, defapt drumul este pavat de faptele
părinţilor. Părinţii de azi doresc copiilor fericire, dar drumul spre obţinerea fericirii l-au uitat de mult.
Viaţa lor şi ei, sunt cei mai buni exempli de fericire pentru copii.
Dacă copilul creşte într-o lume în care el este un străin, are jucării ciaudate şi complicate în jurul său
(cu grad ridicat de dificultate), nu poate să atingă totul, nu poate să meargă unde vrea el, atunci asta
învaţă el, că nu are dreptul să decidă el pentru nimic, nu este stăpân în propriul său spaţiu, şi simte că
lau trădat cei care l-au adus pe lume. Şi din el tot aşa un adult trist va fii ca şi experienţa trăită de
părinţii.
Să nu îndesăm capul copilului cu imaginea pe care o avem noi despre lume, să nu oprim procesul de
gândire. În acelaşi timp recunoşte lumea vegetală, ca parte a mecanismului din univers, intră în
legătură cu corpurile cereşti, cu stelele, şi cu ajutorul lor foarte repede cunoaşte Adevărul, se dezvoltă
intens în psihologie, filosofie şi ştiinţă. Craniul este încă moale să primească informaţiile din univers.
În cazul în care poate observa un gândac, o floare, astfel face o legătură între lumea vie şi el însuşi,
îşi dă seama şi înţelege sensul vieţii.
În mintea noastră ar trebui să stea mereu una din ipotezele de bază: copii noştri ne vor întrece în
unele lucruri, acesta este şi puritatea intenţiilor. La răspunsurile primete de la ei la întrebările
noastre, ne pun la probă, curăţenia noastră interioară. Să-i rugăm pe ei să ne ajute în activităţile de zi
cu zi, şi rezultatul muncii lor să nu-l corectă sau criticăm.
Transferul patrimoniului imaterial, în primul rând este obligaţia părinţilor: Adevărul şi toată
moştenirea intelectuală. Nu oferta unei cămăşi, a unui pantof, a unei locuinţe este importantă, ci ce
fel de învăţătură ştie să transmită părintele, cu ce devine el interesant pentru copil.
Citind-o pe Anastasia:”Fiule, îţi las lucrul cel mai important: vei fi fericit, o să-ţi cumperi cămăşi, o
să-ţi construieşti o casă, acum deja şti cum se fac toate aceste lucruri.” Copii pe care nu-i facem
infirmi mental, o să găsească oportunităţi, şi ne pot schimba pe noi.
Energia cea mai puternică este Energia Curată a Iubirii, doar dacă asta dăm urmaşilor deja am dat
totul mai departe. Dacă părinţii nu sunt în relaţii bune, din punct de vedere al copilului cel mai bine
este despărţirea pentru că el din instinct simte şi preia. Astfel de relaţii nu ar trebui păstrate ci mai
degrabă ar trebui folosite pentru pasul următor. Nu avem voie să ne fie frică, durerea curăţă sufletul,
măreşte viteza creaţiei, dă imboldul şi o nouă oportunitate pentru crearea unei vieţi mai bune.
Precis în timpul citirii acestui material sau născut întrebări, metode noi, filosofii care nu au putut fi
descrise (nu au primit răspuns). De scris ar fi multe, poate nu se poate descrie ceea ce se poate
înţelege, simţi cu sufletul sau vedea cu ochii.
Despre şcoala lui Shetinin scrierile parcă sunt idealiste, cu toate astea există de zeci de ani. Din punct
de vedere aplicativ funcţionează. Listele de aşteptare confirmă acest lucru.

Altă întrebare este că: dacă există în Rusia cu, tradiţia şi cultura Rusească, se poate face şi la noi aşa
ceva cu cultura şi tradiţia de aici??
Sunt convins că da.

Nota traducătorului:
Ceea ce este în paranteze doreşte să prindă mai bine mesajul textului înţeles de acesta.
Cei pe care îi mişcă acest material şi doresc să colaboreze pentru înfinţarea unei astfel de şcoli în
România să trimită o posibilitate de contact la adresa de email aaa.mihalyi@yahoo.com pentru a
putea fi contactaţi.

Glanda pineala