GERMANIA:
Fam. Melander din Bargteheide - 2 adulti , 2 adolescenti
Costul mancarii pentru o saptamana: $500.07
SUA:
Fam. Revis - North Carolina - 2 adulti , 2 adolescenti
Costul mancarii pentru o saptamana: $341.98
JAPAN:
Fam. Ukita - Kodaira - 2 adulti , 2 adolescenti
Costul mancarii pentru o saptamana: $317.25
ITALIA:
Fam. Manzo - Sicilia - - 2 adulti , 3 copii
Costul mancarii pentru o saptamana: $260.11
MEXIC:
Fam. Casales - Cuernavaca - 2 adulti , 3 copii
Costul mancarii pentru o saptamana: $189.09
POLONIA:
Fam. Sobczynscy - Konstancin,Jeziorna - 4 adulti , 1 adolescent
Costul mancarii pentru o saptamana: $151.27
EGIPT:
Fam. Ahmed - Cairo - 7 adulti , 5 copii
Costul mancarii pentru o saptamana : $68.53
ECUADOR :
Fam. Ayme - Tingo - 3 adulti , 1 adolescent, 5 copii
Costul mancarii pentru o saptamana: $31.55
BHUTAN - ASIA
Fam. Namgay - Shingkhey Village - 7 adulti , 6 copii
Costul mancarii pentru o saptamana: $5.03
CIAD:
Fam. Aboubakar - Breidjing Camp - 3 adulti , 3 copii
Costul mancarii pentru o saptamana: $1.23
duminică, 25 septembrie 2011
marți, 13 septembrie 2011
Manipularea maselor şi indivizilor
De vinculis in genere (Despre legături în general) de Giordano Bruno aparţine acelor scrieri obscure a căror importanţă în istoria ideilor o depăşeşte de departe pe aceea a operelor celebre. Pentru francheţea şi chiar cinismul pe care le pune în analiza materiei sale, ar putea fi comparată cu Prinţul lui Machiavelli, cu atât mai mult cu cât subiectul celor două lucrări e înrudit: cel al lui Bruno se ocupă de manipulare psihologică în general, cel al lui Machiavelli îndeosebi de manipularea politică. Dar cât de palidă şi de rizibilă este astăzi figura prinţului-aventurier machiavelic alături de aceea a magicianului-psiholog al lui Bruno ! Popularitatea Prinţului i-a adus preţuirea veacurilor succede şi a dus, destul de recent, la teoria „Prinţului" modern - partidul comunist - lansată de A. Gramsci. Inedită până la o dată tardivă, puţin citită şi întotdeauna prost înţeleasă, De vinculis in genere este totuşi scrierea ce ar merita astăzi adevăratul şi unicul loc de onoare între teoriile manipulării maselor. Fără s-o ştie, trusturile de inteligenţă care domină lumea s-au inspirat din ea, au pus în practică chiar ideile lui Bruno. S-ar putea, fireşte, să existe o continuitate, căci Bruno pare să fi exercitat o anumită influenţă asupra mişcării ideologice de la începutul secolului al XVII-lea cunoscută sub numele de Roza-Cruce, al cărei răsunet a fost enorm. Dar, după cunoştinţa noastră, n-a existat nici înainte de Bruno şi nici după el vreun autor care să fi tratat această materie sub aspectul ei empiric, făcând abstracţie de orice consideraţie de ordin etic, religios ori social. Căci nimeni nu s-ar fi gândit să abordeze un astfel de subiect din punctul de vedere al manipulatorului însuşi, fără să pună mai întâi, ca principiu fundamental al cercetării sale, vreun drept divin sau uman intangibil în numele căruia manipularea să fi fost condamnată.
In secolul al XlX-lea se pot găsi, desigur, ideologi precum Karl Marx şi Friedrich Engels, care cred că religia este un „opium pentru popor", în această privinţă, ei nu fac, de altfel, decât să repete un enunţ din brunianul De vinculis, în care religia este privită numai sub aspectul ei de puternic instrument de manipulare a maselor. Dar, în timp ce Marx şi Engels au idealuri umanitare şi utopice, Bruno nu manifestă nici o preocupare de a salvgarda demnitatea sau bunăstarea umană: singurul drept pe care-l are în faţa ochilor nu-i aparţine nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, ci manipulatorului însuşi.
Către sfârşitul secolului al XlX-lea, Gustave Le Bon pune bazele disciplinei numite „psihologia maselor" (Psychologie desfoules apare în 1895), ce va fi dezvoltată de Sigmund Freud, a cărui lucrare Massenpsychologie und Ich-Analyse (Psihologia maselor şi analizfl eului, 1921) a avut un mare răsunet. Dar scopul lui Le Bon şi al lui Freud este determinarea mecanismelor psihologice care acţionează în interiorul unei mase şi care prezidează la alcătuirea ei, nu acela de a învăţa cum să domini o masă. Ştiinţa, din pricina scrupulelor ei de ordin moral, refuză să adopte un punct de vedere pe care-l abandonează mai degrabă omului politic, unui Adolf Hitler, autorul lui Mein Kampf. I se lasă Prinţului ceea ce-i aparţine, chit că se protestează -cum a făcut-o Freud - contra abuzurilor unui Stalin şi ale „noii ordini" instaurate în Uniunea Sovietică.
Intreaga omenire a auzit de Prinţul lui Machiavelli şi mulţi politicieni s-au grăbit să-i urmeze exemplul. Dar numai astăzi se poate aprecia cât de mult De vinculis depăşeşte Prinţul în profunzime,actualitate şi în importanţă : astăzi, când nici un şef politic din lumea occidentală nu s-ar mai gândi că poate acţiona precum Prinţul lui Machiavelli, însă ar utiliza, în schimb, mijloace de persuasiune şi de manipulare atât de subtile cât sunt capabile să-i pună la dispoziţie trusturile de inteligenţă. Spre a înţelege şi a pune în valoare actualitatea lui De vinculis, ar trebui să fim informaţi asupra activităţii acestor trusturi, a ministerelor Propagandei, ar trebui să putem arunca o privire în manualele şcolilor de spionaj, despre care ne putem face totuşi o idee după ceea ce transpare câteodată în afara culiselor acestor organizaţii, al căror scop ideal este garantarea ordinii şi a bunăstării comune, acolo unde ele există.
Prinţul lui Machiavelli era strămoşul aventurierului politic, a cărui figură e pe cale de dispariţie. Dimpotrivă, magicianul din De vinculis este prototipul sistemelor impersonale de mass-media, al cenzurii indirecte, al manipulării globale şi al brain-trusturilor ce-şi exercită controlul ocult asupra maselor occidentale. El nu este, fără îndoială, modelul urmat de propaganda sovietică: căci nu-i lipseşte nicidecum subtilitatea, aşa cum se întâmplă cu aceasta din urmă. Din contra, magicianul lui Bruno este cu totul conştient de faptul că spre a-şi ataşa masele, ca şi spre a-şi ataşa un individ, trebuie să ţină seama de complexitatea aşteptărilor subiecţilor, trebuie să creeze iluzia totală de a da unicuique suum. De aceea manipularea bruniană necesită o cunoaştere perfectă a subiectului şi a dorinţelor sale, fără de care nu poate exista „legătură", vinculum. De aceea Bruno însuşi admite că, totodată, e vorba de o operaţiune extrem de dificilă, ce nu poate fi realizată decât prin desfăşurarea unor facultăţi de inteligenţă, de perspicacitate şi de intuiţie la înălţimea sarcinii. Complexitatea acesteia nu e deloc micşorată, căci iluzia trebuie să fie perfectă pentru a satisface multiplele aşteptări pe care-şi propune să le mulţumească din plin. Cu cât manipulatorul are mai multe cunoştinţe despre cei pe care trebuie să-i „lege", cu atât şansa lui de a reuşi creşte, pentru că va şti să aleagă mijlocul just ca să creeze un vinculum.
Se vede că magia erotică bruniană îşi propune ca scop să-i permită unui manipulator să controleze indivizi izolaţi şi mase. Supoziţia ei fundamentală este că există un mare instrument de manipulare şi acesta este Erosul în sensul cel mai general: ceea ce iubim, de la plăcere fizică până la lucruri nebănuite, trecând, desigur, prin bogăţie, Jutere etc. Totul se defineşte în raport cu crosul, fiindcă repulsia şi ura nu reprezintă decât partea negativă a aceleiaşi atracţii universale.
Toate afecţiunile şi legăturile voinţei se reduc şi se referă la două anume la repulsie şi la dorinţă sau la ură şi la iubire. Cu toate acestea, ura se reduce ea însăşi la iubire, de unde decurge că singura legătură a voinţei este erosul. Este dovedit că toate celelalte afecţiuni pe care cineva le încearcă nu sunt formal, fundamental şi originar decât iubire. De pildă, invidia este iubirea cuiva pentru sine însuşi care nu suportă nici superioritate, nici egalitate din partea altcuiva; acelaşi lucru se aplică emulaţiei. Indignarea este iubire a virtuţii [...]; pudoarea şi frica [verecundia, timor] nu sunt nimic altceva decât iubire a cinstei şi a ceea ce provoacă frica. La fel se poate spune şi despre celelalte afecţiuni. Ura, aşadar, nu e nimic altceva decât iubire a contrariului sau a opusului şi, în acelaşi fel, furia nu-i decât un fel de iubire. Pentru toţi cei ce sunt destinaţi filozofiei ori magiei, este deplin evident că legătura cea mai înaltă, cea mai importantă şi cea mai generală [vinculum summum, praecipuum et generalissi-mum] aparţine erosului: şi de aceea platonicienii au numit iubirea Marele Demon, daemon magnus.
Acţiunea magică are loc printr-un contact indirect (virtualem seu potentialem), prin sunete şi figuri care-şi exercită puterea asupra simţurilor văzului şi auzului (Theses de Magia, XV, voi. III, p. 446). Trecând prin deschizăturile simţurilor, ele imprimă imaginaţiei anumite efecte de atracţie sau de repulsie, de plăcere sau de dezgust .
Sunetele şi figurile nu sunt alese la întâmplare ; provin din limbajul ocult al spiritului universal (De Magia, III, p. 411). Dintre sunete, manipulatorul trebuie să ştie că armoniile tragice provoacă mai multe pasiuni decât cele comice, fiind capabile de a acţiona asupra sufletelor bântuite de îndoială. Şi aici, trebuie ţinut cont de personalitatea subiectului, căci acolo unde există oameni uşor de influenţat, există şi alţii care reacţionează în mod neaşteptat la magia sunetului, precum acel împărat barbar care, ascultând o muzică instrumentală foarte sofisticată, a crezut că era vorba de nechezaturi de cai.
La rândul lor, figurile sunt capabile să provoace prietenia sau ura, pierzania (pernides) ori disoluţia . Acest fenomen artificial poate fi verificat, de altfel, în fiecare zi, prin faptul că indivizii şi lucrurile văzute provoacă spontan în noi simpatia sau antipatia, dezgustul sau atracţia.
Văzul şi auzul nu sunt decât porţile secundare prin care „vânătorul de suflete" (animarum venator), magicianul, îşi poate introduce legăturile" („înlănţuirile") şi momelile (De vinculis in genere, III, " 669)- Intrarea principală (porta et praecipuus aditus) a tuturor operaţiunilor magice este fantezia (De Magia, III, p. 452), singura poartă (sola porta) a tuturor efectelor interne şi „legătură a legăturilor" (vinculum vinculorum) (ibid. p. 453). Puterea imaginarului este dublată de intervenţia facultăţii cogitative: ea este capabilă să subjuge sufletul. Rămâne totuşi absolut obligatoriu ca „legătura" să treacă prin fantezie, căci „nu există nimic în raţiune care să nu fi fost în prealabil perceput de simţuri [quodprius nonfuerit in sensu] şi nu există nimic care, plecând de la simţuri, să poată ajunge la raţiune fără mijlocirea fanteziei" (Theses de Magia, XLIII, voi. III, p. 48).
Abstracţie făcând de manipulatorul însuşi, care e presupus a exercita un control absolut asupra propriei sale imaginaţii (cel puţin în teorie), muritorii de rând sunt supuşi unor fantezii necontrolate. Numai profesiunile speciale cer aplicarea voluntară a imaginaţiei (acelea ale poetului şi artistului); în rest, domeniul imaginarului este livrat arbitrarului cauzelor externe, în acest caz, trebuie deosebite fanteziile provocate de o acţiune voluntară, dar de un alt ordin, a subiectului însuşi, de fanteziile a căror sursă e în altă parte. Acestea, la rândul lor, pot fi provocate de demoni sau induse de o voinţă umană (De Magia, III, p. 449).
Este vorba de voinţa manipulatorului, care trebuie să fie de un gen cu totul special. Intr-adevăr, Bruno avertizează pe orice operator de fantasme - în ocurenţă, pe artistul memoriei - să-şi regleze şi să-şi controleze emoţiile şi fanteziile ca nu cumva, crezând că le stăpâneşte, să le îndure, dimpotrivă, stăpânirea. „Aibi grijă să nu te prefaci din operator în instrument al fantasmelor" : aici stă primejdia cea mai gravă pe care discipolul o are în faţă (Sigillum sigillorum, II, P- 193). Adevăratul manipulator magic trebuie să fie capabil „de a ordona, a îndrepta şi a rândui fantezia, de a-i alcătui felurile după voia sa" (Theses de Magia, XLVIII, voi. III, p. 485).
Se pare că omul este dotat cu un creier hipercomplex, neprevăzut însă cu nici un dispozitiv special care să-i permită să analizeze stimulii după provenienţa lor: pe scurt, el nu e capabil să distingă direct informaţiile onirice de acelea transmise de simţuri, imaginarul de tangibil. Bruno îi cere operatorului un lucru supraomenesc: el trebuie mai întâi să aranjeze pe loc şi fără greş informaţiile după Provenienţa lor, iar apoi să devină complet imun la orice emoţie Provocată de cauze externe, într-un cuvânt, el e presupus a nu mai reacţiona la nici un stimul din afară. Nu trebuie să se lase mişcat nici de compasiune, nici de iubire faţă de bine şi adevăr, nici de orice ar fi, ca să evite să fie „legat" la rândul lui. Ca să exerciţi controlul asupra altora, trebuie mai întâi să fii la adăpost de orice control provenind de la alţii (Theses de Magia, XLVIII).
Cu o luciditate inegalabilă, Bruno trasează o distincţie netă între teologie (cu fundamentele moralei, care, să nu uităm, era o disciplină exclusiv teologică) şi „speculaţia laică" (civilis speculaţia), în al cărei reprezentant se erijează. Pentru teologie, există o religie adevărată şi nişte credinţe false, există un bine şi un rău care sunt, în mare parte, de natură ideologică. Nu poate fi vorba aici de manipulare a indivizilor şi a maselor, ci doar de o misiune al cărei scop este convertirea la adevărul unic. Dimpotrivă, pentru Bruno, nu există decât un singur principiu sacrosanct, nu există decât un singur adevăr şi acesta este : totul este manipulabil, nu există absolut nimeni care să poată scăpa raporturilor intersubiective, fie că-i vorba de un manipulator, de un manipulat ori de un instrument (De vinculis, III, p. 654). Teologia însăşi, credinţa creştină şi orice altă credinţă nu sunt decât nişte convingeri de masă instaurate prin operaţiuni de magie.
Pentru ca o operaţiune să izbutească - Bruno nu osteneşte niciodată să o spună,trebuie ca operatorul şi subiecţii să fie deopotrivă de convinşi de eficacitatea ei. Credinţa este condiţia prealabilă a magiei: „Nu există operator - magician, medic sau profet - care să poată săvârşi ceva fără să întâlnească o credinţă prealabilă în subiect" (De Magia, III, p. 452), de unde vorba lui Hipocrate : „Medicul cel mai eficace e acela în care mulţi oameni au încredere" (ibid., p. 453). „Temeiul dintâi al unirii universale [...] este să existe credulitate nu numai în noi, cei ce operăm, ci şi la pacienţi. Aceasta este condiţia necesară fără de care nu putem obţine nimic [...]" (De Magia mathematica, VI, voi. III, p. 495). „Credinţa este legătura majoră, legătura legăturilor [vinculum vinculorum], căreia toate celelalte îi sunt, ca să zicem aşa, progenituri: speranţa, iubirea, religia, evlavia, teama, răbdarea, plăcerea [...], indignarea, ura, mânia, dispreţul şi aşa mai departe [...]" (Theses de Magia, LIII, voi. II, p. 490). „Este necesar ca operatorul să posede o credinţă activă, iar pacientul operaţiunii - o credinţă pasivă, îndeosebi cea din urmă e necesara oricărui subiect, căci fără ea nici un operator, că-i natural, raţional ori divin, nu poate săvârşi nimic [...]".
Este evident că ignoranţii vor fi cei mai dispuşi să se lase convinşi de fantasmele teologiei şi ale medicinei:
E cu atât mai uşor să-i legi de tine [vincire] pe aceşti oameni care au cele mai puţine cunoştinţe. La ei puterea sufletului se rânduieşte şi se deschide în aşa fel încât lasă să treacă impresiile provocate de tehnicile operatorului, deschizându-le larg acele ferestre care, la alţii, sunt mereu închise. Operatorul are căi lesnicioase pentru a crea toate legăturile pe care le voieşte: speranţa, compasiunea, teama, iubirea, ura, indignarea, mânia, vioiciunea, răbdarea, dispreţul faţă de viaţă, de moarte, de bogăţie [...] (De Magia, III, pp. 453-454).
Menţionarea profetului alături de magician şi de medic nu e datorată întâmplării. Consecinţa cea mai evidentă a speculaţiilor lui Bruno este că orice religie e o formă de manipulare a maselor. Folosind tehnici eficace, întemeietorii de religii au ştiut să influenţeze într-un mod durabil imaginaţia maselor ignorante, să le canalizeze emoţiile, să se slujească de ele provocând sentimente de abnegaţie şi de autosacrificiu pe care ele nu le-ar fi manifestat în mod natural.
Enunţuri de acest fel duc lesne la neînţelegeri, dintre care cea mai comună ar fi să credem că Bruno exercită aici o critică sociologică a religiei. Or, el este mult mai departe de un asemenea demers decât de teologia însăşi, pe care nu încearcă deloc s-o „demaşte", ci doar s-o privească sub un unghi operatoriu mai larg. Bruno nu condamnă nicidecum religia în numele vreunor principii umanitare ce-i rămân complet străine. De altminteri, nu se ocupă de religie în sine, ci de modul în care se poate instaura orice religie, cu condiţia găsirii maselor dispuse s-o accepte şi a mesajului potrivit care să aibă capacitatea de a opera convertirea acestora. Cât despre manipulatorul însuşi, el va fi cu atât mai convingător, mai nezdruncinat în credinţa şi în puterea-i de convingere, cu cât va reuşi să stingă în el însuşi şi în ceilalţi Philautia, iubirea de sine, egoismul (De vinculis, III, pp. 652, 675). Totul este manipulabil, învaţă Bruno; însă manipulatorul nu are dreptul să se slujească de puterea sa asupra maselor în scopuri egoiste. Pe de altă parte, se pare că existenţa amorului propriu la subiect facilitează oarecum crearea „legăturilor".
In general, e mai uşor să exerciţi o influenţă durabilă asupra maselor decât asupra unui individ. Pentru mase, vincula folosite sunt te ordin mai general, în cazul unui individ, este mai întâi necesar să-i »u foarte bine plăcerile şi fobiile, ceea ce-i excită interesul şi ceea
ce-l lasă indiferent: „Este, într-adevăr, mai uşor să manipulezi [vincire] mai multe persoane decât una singură". „Ceea ce e dificil, cred, nu este să legi sau să eliberezi [vincire et solvere], ci să găseşti legătura justă printre toate cele ce sunt posibile şi a cărei alegere e mai curând arbitrară decât reglată de natura sau de tehnica manipulatorie".
Există, fără îndoială, categorii de vârstă, de fizionimie etc., în care fiecare individ poate fi rânduit, dar, în general, trebuie ţinut seamă de diversitatea înclinaţiilor fiecăruia şi, deci, de diversitatea „legăturilor" (vincula) ce-i sunt aplicabile. Nu se află corespondenţă perfectă între doi indivizi.
Feluriţi indivizi sunt manipulabili după criterii diferite: frumuseţea care-l subjugă pe Socrate nu-l subjugă pe Platon, mulţimea are alte preferinţe decât cei aleşi, masculii au alte gusturi decât femelele, există bărbaţi care au o predilecţie pentru fecioare, alţii care preferă femeile uşoare. Invariabilă în toate acestea este calitatea „legăturii legăturilor", vinculum vinculorum, care este erosul (sau voluptatea şi, în altă parte, fantezia, ceea ce revine la acelaşi lucru).
In secolul al XlX-lea se pot găsi, desigur, ideologi precum Karl Marx şi Friedrich Engels, care cred că religia este un „opium pentru popor", în această privinţă, ei nu fac, de altfel, decât să repete un enunţ din brunianul De vinculis, în care religia este privită numai sub aspectul ei de puternic instrument de manipulare a maselor. Dar, în timp ce Marx şi Engels au idealuri umanitare şi utopice, Bruno nu manifestă nici o preocupare de a salvgarda demnitatea sau bunăstarea umană: singurul drept pe care-l are în faţa ochilor nu-i aparţine nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, ci manipulatorului însuşi.
Către sfârşitul secolului al XlX-lea, Gustave Le Bon pune bazele disciplinei numite „psihologia maselor" (Psychologie desfoules apare în 1895), ce va fi dezvoltată de Sigmund Freud, a cărui lucrare Massenpsychologie und Ich-Analyse (Psihologia maselor şi analizfl eului, 1921) a avut un mare răsunet. Dar scopul lui Le Bon şi al lui Freud este determinarea mecanismelor psihologice care acţionează în interiorul unei mase şi care prezidează la alcătuirea ei, nu acela de a învăţa cum să domini o masă. Ştiinţa, din pricina scrupulelor ei de ordin moral, refuză să adopte un punct de vedere pe care-l abandonează mai degrabă omului politic, unui Adolf Hitler, autorul lui Mein Kampf. I se lasă Prinţului ceea ce-i aparţine, chit că se protestează -cum a făcut-o Freud - contra abuzurilor unui Stalin şi ale „noii ordini" instaurate în Uniunea Sovietică.
Intreaga omenire a auzit de Prinţul lui Machiavelli şi mulţi politicieni s-au grăbit să-i urmeze exemplul. Dar numai astăzi se poate aprecia cât de mult De vinculis depăşeşte Prinţul în profunzime,actualitate şi în importanţă : astăzi, când nici un şef politic din lumea occidentală nu s-ar mai gândi că poate acţiona precum Prinţul lui Machiavelli, însă ar utiliza, în schimb, mijloace de persuasiune şi de manipulare atât de subtile cât sunt capabile să-i pună la dispoziţie trusturile de inteligenţă. Spre a înţelege şi a pune în valoare actualitatea lui De vinculis, ar trebui să fim informaţi asupra activităţii acestor trusturi, a ministerelor Propagandei, ar trebui să putem arunca o privire în manualele şcolilor de spionaj, despre care ne putem face totuşi o idee după ceea ce transpare câteodată în afara culiselor acestor organizaţii, al căror scop ideal este garantarea ordinii şi a bunăstării comune, acolo unde ele există.
Prinţul lui Machiavelli era strămoşul aventurierului politic, a cărui figură e pe cale de dispariţie. Dimpotrivă, magicianul din De vinculis este prototipul sistemelor impersonale de mass-media, al cenzurii indirecte, al manipulării globale şi al brain-trusturilor ce-şi exercită controlul ocult asupra maselor occidentale. El nu este, fără îndoială, modelul urmat de propaganda sovietică: căci nu-i lipseşte nicidecum subtilitatea, aşa cum se întâmplă cu aceasta din urmă. Din contra, magicianul lui Bruno este cu totul conştient de faptul că spre a-şi ataşa masele, ca şi spre a-şi ataşa un individ, trebuie să ţină seama de complexitatea aşteptărilor subiecţilor, trebuie să creeze iluzia totală de a da unicuique suum. De aceea manipularea bruniană necesită o cunoaştere perfectă a subiectului şi a dorinţelor sale, fără de care nu poate exista „legătură", vinculum. De aceea Bruno însuşi admite că, totodată, e vorba de o operaţiune extrem de dificilă, ce nu poate fi realizată decât prin desfăşurarea unor facultăţi de inteligenţă, de perspicacitate şi de intuiţie la înălţimea sarcinii. Complexitatea acesteia nu e deloc micşorată, căci iluzia trebuie să fie perfectă pentru a satisface multiplele aşteptări pe care-şi propune să le mulţumească din plin. Cu cât manipulatorul are mai multe cunoştinţe despre cei pe care trebuie să-i „lege", cu atât şansa lui de a reuşi creşte, pentru că va şti să aleagă mijlocul just ca să creeze un vinculum.
Se vede că magia erotică bruniană îşi propune ca scop să-i permită unui manipulator să controleze indivizi izolaţi şi mase. Supoziţia ei fundamentală este că există un mare instrument de manipulare şi acesta este Erosul în sensul cel mai general: ceea ce iubim, de la plăcere fizică până la lucruri nebănuite, trecând, desigur, prin bogăţie, Jutere etc. Totul se defineşte în raport cu crosul, fiindcă repulsia şi ura nu reprezintă decât partea negativă a aceleiaşi atracţii universale.
Toate afecţiunile şi legăturile voinţei se reduc şi se referă la două anume la repulsie şi la dorinţă sau la ură şi la iubire. Cu toate acestea, ura se reduce ea însăşi la iubire, de unde decurge că singura legătură a voinţei este erosul. Este dovedit că toate celelalte afecţiuni pe care cineva le încearcă nu sunt formal, fundamental şi originar decât iubire. De pildă, invidia este iubirea cuiva pentru sine însuşi care nu suportă nici superioritate, nici egalitate din partea altcuiva; acelaşi lucru se aplică emulaţiei. Indignarea este iubire a virtuţii [...]; pudoarea şi frica [verecundia, timor] nu sunt nimic altceva decât iubire a cinstei şi a ceea ce provoacă frica. La fel se poate spune şi despre celelalte afecţiuni. Ura, aşadar, nu e nimic altceva decât iubire a contrariului sau a opusului şi, în acelaşi fel, furia nu-i decât un fel de iubire. Pentru toţi cei ce sunt destinaţi filozofiei ori magiei, este deplin evident că legătura cea mai înaltă, cea mai importantă şi cea mai generală [vinculum summum, praecipuum et generalissi-mum] aparţine erosului: şi de aceea platonicienii au numit iubirea Marele Demon, daemon magnus.
Acţiunea magică are loc printr-un contact indirect (virtualem seu potentialem), prin sunete şi figuri care-şi exercită puterea asupra simţurilor văzului şi auzului (Theses de Magia, XV, voi. III, p. 446). Trecând prin deschizăturile simţurilor, ele imprimă imaginaţiei anumite efecte de atracţie sau de repulsie, de plăcere sau de dezgust .
Sunetele şi figurile nu sunt alese la întâmplare ; provin din limbajul ocult al spiritului universal (De Magia, III, p. 411). Dintre sunete, manipulatorul trebuie să ştie că armoniile tragice provoacă mai multe pasiuni decât cele comice, fiind capabile de a acţiona asupra sufletelor bântuite de îndoială. Şi aici, trebuie ţinut cont de personalitatea subiectului, căci acolo unde există oameni uşor de influenţat, există şi alţii care reacţionează în mod neaşteptat la magia sunetului, precum acel împărat barbar care, ascultând o muzică instrumentală foarte sofisticată, a crezut că era vorba de nechezaturi de cai.
La rândul lor, figurile sunt capabile să provoace prietenia sau ura, pierzania (pernides) ori disoluţia . Acest fenomen artificial poate fi verificat, de altfel, în fiecare zi, prin faptul că indivizii şi lucrurile văzute provoacă spontan în noi simpatia sau antipatia, dezgustul sau atracţia.
Văzul şi auzul nu sunt decât porţile secundare prin care „vânătorul de suflete" (animarum venator), magicianul, îşi poate introduce legăturile" („înlănţuirile") şi momelile (De vinculis in genere, III, " 669)- Intrarea principală (porta et praecipuus aditus) a tuturor operaţiunilor magice este fantezia (De Magia, III, p. 452), singura poartă (sola porta) a tuturor efectelor interne şi „legătură a legăturilor" (vinculum vinculorum) (ibid. p. 453). Puterea imaginarului este dublată de intervenţia facultăţii cogitative: ea este capabilă să subjuge sufletul. Rămâne totuşi absolut obligatoriu ca „legătura" să treacă prin fantezie, căci „nu există nimic în raţiune care să nu fi fost în prealabil perceput de simţuri [quodprius nonfuerit in sensu] şi nu există nimic care, plecând de la simţuri, să poată ajunge la raţiune fără mijlocirea fanteziei" (Theses de Magia, XLIII, voi. III, p. 48).
Abstracţie făcând de manipulatorul însuşi, care e presupus a exercita un control absolut asupra propriei sale imaginaţii (cel puţin în teorie), muritorii de rând sunt supuşi unor fantezii necontrolate. Numai profesiunile speciale cer aplicarea voluntară a imaginaţiei (acelea ale poetului şi artistului); în rest, domeniul imaginarului este livrat arbitrarului cauzelor externe, în acest caz, trebuie deosebite fanteziile provocate de o acţiune voluntară, dar de un alt ordin, a subiectului însuşi, de fanteziile a căror sursă e în altă parte. Acestea, la rândul lor, pot fi provocate de demoni sau induse de o voinţă umană (De Magia, III, p. 449).
Este vorba de voinţa manipulatorului, care trebuie să fie de un gen cu totul special. Intr-adevăr, Bruno avertizează pe orice operator de fantasme - în ocurenţă, pe artistul memoriei - să-şi regleze şi să-şi controleze emoţiile şi fanteziile ca nu cumva, crezând că le stăpâneşte, să le îndure, dimpotrivă, stăpânirea. „Aibi grijă să nu te prefaci din operator în instrument al fantasmelor" : aici stă primejdia cea mai gravă pe care discipolul o are în faţă (Sigillum sigillorum, II, P- 193). Adevăratul manipulator magic trebuie să fie capabil „de a ordona, a îndrepta şi a rândui fantezia, de a-i alcătui felurile după voia sa" (Theses de Magia, XLVIII, voi. III, p. 485).
Se pare că omul este dotat cu un creier hipercomplex, neprevăzut însă cu nici un dispozitiv special care să-i permită să analizeze stimulii după provenienţa lor: pe scurt, el nu e capabil să distingă direct informaţiile onirice de acelea transmise de simţuri, imaginarul de tangibil. Bruno îi cere operatorului un lucru supraomenesc: el trebuie mai întâi să aranjeze pe loc şi fără greş informaţiile după Provenienţa lor, iar apoi să devină complet imun la orice emoţie Provocată de cauze externe, într-un cuvânt, el e presupus a nu mai reacţiona la nici un stimul din afară. Nu trebuie să se lase mişcat nici de compasiune, nici de iubire faţă de bine şi adevăr, nici de orice ar fi, ca să evite să fie „legat" la rândul lui. Ca să exerciţi controlul asupra altora, trebuie mai întâi să fii la adăpost de orice control provenind de la alţii (Theses de Magia, XLVIII).
Cu o luciditate inegalabilă, Bruno trasează o distincţie netă între teologie (cu fundamentele moralei, care, să nu uităm, era o disciplină exclusiv teologică) şi „speculaţia laică" (civilis speculaţia), în al cărei reprezentant se erijează. Pentru teologie, există o religie adevărată şi nişte credinţe false, există un bine şi un rău care sunt, în mare parte, de natură ideologică. Nu poate fi vorba aici de manipulare a indivizilor şi a maselor, ci doar de o misiune al cărei scop este convertirea la adevărul unic. Dimpotrivă, pentru Bruno, nu există decât un singur principiu sacrosanct, nu există decât un singur adevăr şi acesta este : totul este manipulabil, nu există absolut nimeni care să poată scăpa raporturilor intersubiective, fie că-i vorba de un manipulator, de un manipulat ori de un instrument (De vinculis, III, p. 654). Teologia însăşi, credinţa creştină şi orice altă credinţă nu sunt decât nişte convingeri de masă instaurate prin operaţiuni de magie.
Pentru ca o operaţiune să izbutească - Bruno nu osteneşte niciodată să o spună,trebuie ca operatorul şi subiecţii să fie deopotrivă de convinşi de eficacitatea ei. Credinţa este condiţia prealabilă a magiei: „Nu există operator - magician, medic sau profet - care să poată săvârşi ceva fără să întâlnească o credinţă prealabilă în subiect" (De Magia, III, p. 452), de unde vorba lui Hipocrate : „Medicul cel mai eficace e acela în care mulţi oameni au încredere" (ibid., p. 453). „Temeiul dintâi al unirii universale [...] este să existe credulitate nu numai în noi, cei ce operăm, ci şi la pacienţi. Aceasta este condiţia necesară fără de care nu putem obţine nimic [...]" (De Magia mathematica, VI, voi. III, p. 495). „Credinţa este legătura majoră, legătura legăturilor [vinculum vinculorum], căreia toate celelalte îi sunt, ca să zicem aşa, progenituri: speranţa, iubirea, religia, evlavia, teama, răbdarea, plăcerea [...], indignarea, ura, mânia, dispreţul şi aşa mai departe [...]" (Theses de Magia, LIII, voi. II, p. 490). „Este necesar ca operatorul să posede o credinţă activă, iar pacientul operaţiunii - o credinţă pasivă, îndeosebi cea din urmă e necesara oricărui subiect, căci fără ea nici un operator, că-i natural, raţional ori divin, nu poate săvârşi nimic [...]".
Este evident că ignoranţii vor fi cei mai dispuşi să se lase convinşi de fantasmele teologiei şi ale medicinei:
E cu atât mai uşor să-i legi de tine [vincire] pe aceşti oameni care au cele mai puţine cunoştinţe. La ei puterea sufletului se rânduieşte şi se deschide în aşa fel încât lasă să treacă impresiile provocate de tehnicile operatorului, deschizându-le larg acele ferestre care, la alţii, sunt mereu închise. Operatorul are căi lesnicioase pentru a crea toate legăturile pe care le voieşte: speranţa, compasiunea, teama, iubirea, ura, indignarea, mânia, vioiciunea, răbdarea, dispreţul faţă de viaţă, de moarte, de bogăţie [...] (De Magia, III, pp. 453-454).
Menţionarea profetului alături de magician şi de medic nu e datorată întâmplării. Consecinţa cea mai evidentă a speculaţiilor lui Bruno este că orice religie e o formă de manipulare a maselor. Folosind tehnici eficace, întemeietorii de religii au ştiut să influenţeze într-un mod durabil imaginaţia maselor ignorante, să le canalizeze emoţiile, să se slujească de ele provocând sentimente de abnegaţie şi de autosacrificiu pe care ele nu le-ar fi manifestat în mod natural.
Enunţuri de acest fel duc lesne la neînţelegeri, dintre care cea mai comună ar fi să credem că Bruno exercită aici o critică sociologică a religiei. Or, el este mult mai departe de un asemenea demers decât de teologia însăşi, pe care nu încearcă deloc s-o „demaşte", ci doar s-o privească sub un unghi operatoriu mai larg. Bruno nu condamnă nicidecum religia în numele vreunor principii umanitare ce-i rămân complet străine. De altminteri, nu se ocupă de religie în sine, ci de modul în care se poate instaura orice religie, cu condiţia găsirii maselor dispuse s-o accepte şi a mesajului potrivit care să aibă capacitatea de a opera convertirea acestora. Cât despre manipulatorul însuşi, el va fi cu atât mai convingător, mai nezdruncinat în credinţa şi în puterea-i de convingere, cu cât va reuşi să stingă în el însuşi şi în ceilalţi Philautia, iubirea de sine, egoismul (De vinculis, III, pp. 652, 675). Totul este manipulabil, învaţă Bruno; însă manipulatorul nu are dreptul să se slujească de puterea sa asupra maselor în scopuri egoiste. Pe de altă parte, se pare că existenţa amorului propriu la subiect facilitează oarecum crearea „legăturilor".
In general, e mai uşor să exerciţi o influenţă durabilă asupra maselor decât asupra unui individ. Pentru mase, vincula folosite sunt te ordin mai general, în cazul unui individ, este mai întâi necesar să-i »u foarte bine plăcerile şi fobiile, ceea ce-i excită interesul şi ceea
ce-l lasă indiferent: „Este, într-adevăr, mai uşor să manipulezi [vincire] mai multe persoane decât una singură". „Ceea ce e dificil, cred, nu este să legi sau să eliberezi [vincire et solvere], ci să găseşti legătura justă printre toate cele ce sunt posibile şi a cărei alegere e mai curând arbitrară decât reglată de natura sau de tehnica manipulatorie".
Există, fără îndoială, categorii de vârstă, de fizionimie etc., în care fiecare individ poate fi rânduit, dar, în general, trebuie ţinut seamă de diversitatea înclinaţiilor fiecăruia şi, deci, de diversitatea „legăturilor" (vincula) ce-i sunt aplicabile. Nu se află corespondenţă perfectă între doi indivizi.
Feluriţi indivizi sunt manipulabili după criterii diferite: frumuseţea care-l subjugă pe Socrate nu-l subjugă pe Platon, mulţimea are alte preferinţe decât cei aleşi, masculii au alte gusturi decât femelele, există bărbaţi care au o predilecţie pentru fecioare, alţii care preferă femeile uşoare. Invariabilă în toate acestea este calitatea „legăturii legăturilor", vinculum vinculorum, care este erosul (sau voluptatea şi, în altă parte, fantezia, ceea ce revine la acelaşi lucru).
Gradul zero al magiei:EROSUL
Iubirea este, bineînţeles, un magician (magus) - invenţia acestei formule este şi ea ficiniană . Aceasta pentru că:
...întreaga forţă a Magiei se întemeiază pe Eros. Lucrarea Magiei constă în a apropia lucrurile unele de altele prin similitudine naturală. Părţile acestei Lumi, precum membrele aceluiaşi animal, depind toate de Eros care este unul, sunt în relaţie între ele din cauza naturii lor comune, în acelaşi fel, în corpul nostru, creierul, plămânii, inima, ficatul şi celelalte organe fac diverse schimburi între ele, se favorizează mutual şi fiecare suferă de suferinţa celuilalt. La fel, mădularele acestui mare animal, adică toate corpurile de pe această lume care depind unul de altul, comunică între ele şi îşi transmit naturile lor. Din această înrudire se naşte Erosul, care le este comun; din Eros se naşte apropierea lor mutuală: în aceasta constă adevărata magie.
Luna acţionează magnetic asupra mareelor, vegetaţiei, dar şi asupra ciclurilor femeii. Din acest motiv vrăjitorii folosesc în special sânge menstrual pentru practicile magice. Sângele este un fluid care poartă forţe şi energii şi în particular sângele menstrual, cu atât mai mult cu cât pierderea sa este asociată la femeie cu stări psihice determinate, care impregnează acest sânge.
Ştiinţa iniţiatică învaţă chiar că entităţile lumii astrale sunt acolo, în jurul femeii, gata a se hrăni cu emanaţiile sângelui ei. Dacă femeia nu este vigilentă, dacă ea se lasă pradă sentimentelor şi gândurilor inferioare, sau pronunţă răutăţi la adresa cuiva, aceste entităţi pun stăpânire pe emanaţiile sângelui care se evaporă şi pot face astfel rău oamenilor. De aceea Moise, de exemplu, a interzis femeilor de a intra în locurile sfinte în timpul perioadei de menstruaţie. În realitate, menstruaţia este neutră în sine, nu are nimic impur, totul depinde de femeie, de gândurile sale, de sentimentele ei, şi cum le foloseşte. Cât despre vrăjitoare, este cunoscut că ele utilizează acest sânge în mod conştient pentru a-şi realiza proiectele; ele impregnează obiecte pentru a hrăni larvele, elementalii, cărora le cere apoi să execute ordinele lor oribile.
Adesea, vrăjitoarele se expun goale pentru a capta influenţele lunii, pentru că ele cunosc puterile nudităţii. Efectiv, Ştiinţa iniţiatică învaţă că corpul fizic posedă cu adevărat antene eterice, graţie cărora bărbaţii şi femeile sunt în comunicare cu forţele naturii şi prin care pot astfel emite sau capta curenţi. În general, veşmintele formează un fel de ecran între corp şi aceste energii cosmice, şi dacă magicienii se expun goi, este pentru a avea mai multe posibilităţi de a capta aceste energii, de a acţiona asupra lor şi de a le orienta în direcţia pe care o doresc. Numai că, atunci când vrem să facem rău, nu atragem în noi decât curenţi tenebroşi care circulă prin spaţiu, şi ne expunem pericolului de a fi într-o zi complet invadat şi “posedat”.
OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
CARTEA MAGIEI DIVINE
sâmbătă, 10 septembrie 2011
De vinculis in genere
Câteva pasaje din De vinculis sunt cu deosebire interesante, deoarece par să indice că magia bruniană nu e străină de practica de coitus reservatus. Or, se ştie că această practică era apanajul taoiştilor din China şi al yoghinilor tantrici din India şi Tibet. Ar fi o adevărată surpriză să descoperim că nu era deloc necunoscută în Occident.
Pasajele din Bruno sunt însă atât de lapidare, încât va trebui multă atenţie în stabilirea semnificaţiei lor fără a o denatura. Pentru că nu e vorba decât de câteva fraze, putem face o excepţie de la regula generală urmată în această carte, ca să-i dăm cititorului posibilitatea de a consulta el însuşi textul latin:"lactu seminis vincula relaxantur, retentione vero intenduntur; taliter debet affectus qui vincire vuit, qualiter qui vinciri debet. Propterea in conviviis et post convivia inspirare introducitur in ossibus ignem Cupida. Vide. Continentia est principium vinculi, abstinentia praecurrit famem, haec melius cibum attrahit." : „Ejacularea seminţei slăbeşte legăturile, în timp ce retenţia le întăreşte. Acela care vrea să lege trebuie să dezvolte aceleaşi afecţiuni ca şi cel ce trebuie legat. De aceea, când suntem înfierbântaţi la petreceri ori după petreceri, Cupidon pătrunde în noi. Cum se vede, continenţa este începutul legăturii, abstinenţa precedă foamea, iar aceasta îndeamnă către de-ale gurii."
Vinculum fit ex prolifica semine quod ad actum suum rapitur, nititur atque răpit; ideo hoc emissum secundum partem, perit secundum partem vinculi vis.: „Există legătură datorită seminţei prolifice care este atrasă, se forţează şi atrage la act. De aceea, dacă aceasta a fost emisă în parte, forţa legăturii piere şi ea parţial."
Cupidinis vincula, quae ante coitum intensa erant, modica seminis iactu sunt remissa et ignes temperaţi, obiecta pulchro nihilomi-eodem permanente. : „Legăturile lui Cupidon, care erau puternice înainte de acuplare, s-au risipit după ejacularea moderată a seminţei şi focul s-a temperat, deşi obiectul atrăgător n-a încetat să existe."
Să convenim că notele lui Bruno, lapidare până la a fi ininteligibile, pot da loc la mai multe interpretări. Am enunţat deja o primă ipoteză: că e vorba de o practică a retenţiei spermei, de coitus reservatus. Se ştie că, printr-o astfel de practică, însoţită de exerciţii de „respiraţie embrionară", taoiştii urmăreau vitalitatea şi longevitatea, în timp ce tantricii, în cadrul unei fiziologii subtile mult mai sofisticate, erau consideraţi a provoca, prin maithuna, trezirea energiilor cosmice adormite şi canalizarea lor până la „Lotusul cu o mie de petale" (sahasrăracakra) din creştetul capului, intrând astfel în stare de extaz, în ambele cazuri, coitus reservatus reprezintă unul din mijloacele indispensabile spre a atinge scopul operaţiunii.
De vreme ce Bruno vorbeşte, într-un tratat de magie erotică, de retenţia spermei, este legitim să ne întrebăm dacă nu are în vedere o practică de acelaşi gen.
Descoperim repede că nu se gândeşte la aşa ceva. Ceea ce-l interesează, se ştie, este modul în care poate seduce şi crea legături şi ataşamente. Or, el observă că, o dată plăcerea obţinută, legăturile se risipesc. De aceea, pentru a alimenta forţa unei legături, nu trebuie să te bucuri de ea.
Dar la cine se face referinţă: la operator, sau la subiectul care trebuie fermecat prin eros ? Dacă ar vorbi despre operator, ştim că acesta trebuie să fie liber de orice legătură şi deci ar fi mai convenabil pentru el să lepede sămânţa, ca legătura să se risipească. Dimpotrivă, are tot interesul ca subiectul să nu ajungă să-şi potolească dorinţa, căci plăcerea duce la distrugerea „legăturii".
In acest punct, încă n-am pătruns în inima mesajului lui Bruno. Printre pasajele criptice pe care le-am tradus, există unul care ar putea să ne pună pe drumul cel bun: „Există legătură datorită seminţei prolifice care este atrasă, se forţează şi atrage la act." Aceasta înseamnă, după toate aparenţele, că cineva care doreşte cu ardoare are puterea de a atrage în orbita sa obiectul dorinţei. Dimpotrivă, dacă-şi leapădă sămânţa, forţa dorinţei îi scade şi, în consecinţă, forţa „legăturii" se reduce şi ea. De aceea operatorul e presupus a întări legătura, a-şţ reţine sperma, căci „cel ce vrea să lege trebuie să dezvolte aceleaşi afecte ca şi cel ce trebuie legat". Este efectul tranzitiv al magiei:„pentru a provoca o emoţie sau un afect, operatorului i se cere să-l dezvolte mai întâi în el însuşi, de unde afectul nu va scăpa prilejul de a se transmite până la aparatul fantastic al victimei sale.
Ceea ce Bruno vrea să spună nu are nici o legătură cu practicile de coitus reservatus : îi recomandă pur şi simplu operatorului să fie continent şi, în acelaşi timp, să dorească intens subiectul. Nu afirmă el, în altă parte, că „cu cât eşti mai sfânt, cu atât mai mult ai facultatea de a-i lega pe alţii?"Cu toate acestea, şi el trebuie să cultive un gen de iubire funciarmente deosebit de iubirea abstractă a „eremitului care se masturbează". Trebuie, într-adevăr, să-şi cultive cu grijă aceeaşi pasiune pe care vrea să i-o trezească victimei sale, având totuşi grijă să nu se lase posedat de propriile-i fantasme şi nici să caute vreodată să ajungă la potolirea dorinţei, altminteri puterea legăturilor risipindu-se.
Doctrina unei relaţii între continenţa operatorului şi capacităţile sale magice ori vizionare este foarte veche, prestigioasă şi multiformă. Am văzut că o relaţie strânsă fusese deja stabilită, de către medicina Antichităţii, între cele cinci simţuri, producerea vocii şi secreţia spermei. Cele două fenomene din urmă sunt, în medicina Renaşterii, strâns legate, pentru că reprezintă singurele două modalităţi prin care spiritul iese din trup într-un mod perceptibil.E de la sine înţeles că o pierdere prea abundentă de spermă va afecta nu numai vocea, ci şi toate activităţile spirituale ale subiectului şi că, reciproc, vorbitul prea mult va produce acelaşi efect. Contrariul pneumatoreei este acumularea pneumei, care se obţine, între altele, prin continenţa sexuală.
Toate aceste idei sunt concentrate de Franciscus Mercurius van Helmont (1614-l698), fiul celebrului iatrochimist paracelsian Johannes Baptista van Helmont (1577-l644), în tratatul său Alphabeti vere naturalis Hebraici brevissima Delineatio, apărut în 165712: „Dacă sămânţa nu este lepădată, ea se transformă într-o forţă spirituală care prezervă capacităţile de reproducere a spermei şi înviorează respiraţia emisă la vorbire".
In De vinculis, Giordano Bruno face aluzie, fără îndoială, la o
doctrină asemănătoare, ce exaltă continenţa pentru capacitatea ei de
a crea vincula, legături magice. Ceea ce-l singularizează este că
vorbeşte doar de o continenţa fizică, de vreme ce, pe plan psihic,
el recomandă, dimpotrivă, producerea de fantasme voluptuoase,
al căror scop este influenţarea simţului intern al subiectului.
Pentru a rezuma, operatorul lui Bruno este obligat să efectueze două acţiuni contrare: pe de o parte, trebuie să se ferească cu grijă de a se lăsa sedus şi, întru aceasta, trebuie să extirpe din el însuşi şi ultimul grăunte de iubire, inclusiv amorul propriu; pe de altă parte nu e scutit de pasiuni. Din contra, i se cere să aprindă în aparatu-i fantastic pasiuni formidabile, cu condiţia ca acestea să fie sterile, iar el să aibă detaşare faţă de ele. Căci nu are alt mijloc de a fermeca decât acela de a experimenta pe sine însuşi ceea ce vrea să-i producă victimei sale.
Este o metodă bizară, aproape de necrezut, care explică totuşi foarte bine pasajele lapidare traduse mai sus şi se află confirmată de asemenea de recomandările pe care Bruno le face artiştilor memoriei în Sigillus sigillorum: „Excitaţi-vă", le spune el aproape textual, „popoarele cele mai predispuse la plăcerile erotice [libido] şi la ură sunt cele mai active" . Nu există memorie artificială fără o foarte puternică afectivitate, fără ca imaginile să fie încărcate emoţional. Şi nu pot exista înţelegere şi contemplaţie superioare fără a se pătrunde pe poarta imaginilor afective.
Se ghiceşte uşor cât discernământ cerea metoda lui Bruno din partea operatorului. Acesta era silit să fie, în acelaşi timp, „cald" şi „rece", beat de iubire şi complet indiferent faţă de orice pasiune, continent şi destrăbălat. Cerinţele explică foarte bine abundenţa oximoronilor în poezia sa, contiguitatea unor imagini şi simboluri contrare între ele. Cel mai adesea, el îşi descrie starea sufletească precum un amestec de foc şi gheaţă: ceea ce, după ce i-am studiat practicile magice, putem prea bine înţelege.
EROS ŞI MAGIE-MARELE MANIPULATOR
vineri, 9 septembrie 2011
Portocalele
Portocalele conţin zahăr şi minerale, au efect diuretic, alcalin, de mineralizare, laxativ şi acţiune tonică. Reprezintă unul dintre cele mai minunate cadouri ale naturii - este un fruct hrănitor şi delicios, o sursă bogată în vitamine A, B, C şi calciu. De asemenea, conţine sodiu, potasiu, magneziu, cupru, sulf şi clor, vindecă dureri de cap şi migrene.
Indigestie
Portocala este un aliment eficient în remediul indigestiei cronice. Aceasta „linişteşte” sistemul digestiv, stimulează fluxul sucurilor digestive prin îmbunătăţirea digestiei şi creşterea apetitului. De asemenea, creează o barieră în calea dezvoltării bacteriilor în intestine.
Constipaţie
Portocala este benefică în tratarea constipaţiei. Dacă mănânci una sau două portocale înainte de culcare şi mai mănânci una dimineaţa, vei stimula activitatea intestinelor în vederea eliminării reziduurilor, care neeliminate din colon, duc la intoxicarea organismului. E o cale excelentă de a stimula acţiunea intestinelor.
Medicament natural împotriva constipaţiei
Se fierbe coaja unei portocale în 300 ml de apă timp de 20 de minute. Prima apă, fiind amară, se aruncă. Se reia operaţia, fără a uita de această dată să îndulceşti preparatul cu puţină miere sau cu zahăr nerafinat. Se scoate coaja, se lasă să se usuce pe o suprafaţă curată şi se mănâncă. În multe cazuri, coaja de portocală este suficientă pentru a provoca eliminarea scaunelor tari.
Boli ale oaselor şi dinţilor
Boli ale copiilor
Sucul de portocale este considerat un aliment excelent pentru copii - previne scorbutul şi rahitismul şi ajută creşterea. Este indicat şi bebeluşilor după vârsta de 4 luni, constituindu-se într-un veritabil supliment de vitamine. De asemenea, fiind o excelentă sursă de calciu şi vitamina C, este recomandat în bolile oaselor şi ale dinţilor.
Boli ale inimii
Sucul de portocale îndulcit cu miere este foarte bun pentru bolile de inimă. De exemplu, se foloseşte în caz de infarct, perioadă în care se recomandă consumul de suc ce aduce organismului un supliment important de vitamina C, necesară refacerii capilarelor şi bunei circulaţii. Sucul de portocale îndulcit cu miere este o importantă sursă de energie.
Remediu pentru răceli
Consumul de suc de portocale amestecat cu un vârf de cuţit de sare şi o lingură de miere este un remediu eficient în cazul tuberculozei, astmului, răcelii bronşitei, tusei seci. Datorită acţiunii combinaţiei de sare, miere şi suc de portocale asupra plămânilor, eliminarea fluidelor din bronhii devine mai uşoară, dar se va crea şi o „barieră” împotriva reinfectării.
Acnee
Coaja de portocală este indicată şi în tratarea acneei şi a coşurilor - se zdrobeşte coaja şi se aplică pe zonele afectate, lăsându-se să acţioneze 10-15 minute, după care se clăteşte cu apă călduţă.
Sfat!
Portocalele trebuie mâncate dimineaţa, pe stomacul gol - în măsura în care sunt tolerate de stomac -, înainte de prânz şi de cină.
Portocale pentru frumuseţe
Mască pentru ten cu efect calmant - se zdrobeşte fructul, se amestecă pulpa bine zdrobită cu o linguriţă de smântână proaspătă. Se aplică pe faţă şi se lasă 20 de minute, după care se clăteşte cu apă călduţă.
Cura cu portocale
Se consumă 250-500 g portocale pe zi, timp de 2-3 săptămâni, înainte de mese. Se poate face şi o cură de o zi pe săptămână ce constă doar în consumul de portocală sau suc. Pe timp de iarnă, pentru întărirea organismului, doza obişnuită este de 1-2 portocale pe zi. Se poate face cură cu 2-3 pahare de suc de portocale pe zi.
Indigestie
Portocala este un aliment eficient în remediul indigestiei cronice. Aceasta „linişteşte” sistemul digestiv, stimulează fluxul sucurilor digestive prin îmbunătăţirea digestiei şi creşterea apetitului. De asemenea, creează o barieră în calea dezvoltării bacteriilor în intestine.
Constipaţie
Portocala este benefică în tratarea constipaţiei. Dacă mănânci una sau două portocale înainte de culcare şi mai mănânci una dimineaţa, vei stimula activitatea intestinelor în vederea eliminării reziduurilor, care neeliminate din colon, duc la intoxicarea organismului. E o cale excelentă de a stimula acţiunea intestinelor.
Medicament natural împotriva constipaţiei
Se fierbe coaja unei portocale în 300 ml de apă timp de 20 de minute. Prima apă, fiind amară, se aruncă. Se reia operaţia, fără a uita de această dată să îndulceşti preparatul cu puţină miere sau cu zahăr nerafinat. Se scoate coaja, se lasă să se usuce pe o suprafaţă curată şi se mănâncă. În multe cazuri, coaja de portocală este suficientă pentru a provoca eliminarea scaunelor tari.
Boli ale oaselor şi dinţilor
Boli ale copiilor
Sucul de portocale este considerat un aliment excelent pentru copii - previne scorbutul şi rahitismul şi ajută creşterea. Este indicat şi bebeluşilor după vârsta de 4 luni, constituindu-se într-un veritabil supliment de vitamine. De asemenea, fiind o excelentă sursă de calciu şi vitamina C, este recomandat în bolile oaselor şi ale dinţilor.
Boli ale inimii
Sucul de portocale îndulcit cu miere este foarte bun pentru bolile de inimă. De exemplu, se foloseşte în caz de infarct, perioadă în care se recomandă consumul de suc ce aduce organismului un supliment important de vitamina C, necesară refacerii capilarelor şi bunei circulaţii. Sucul de portocale îndulcit cu miere este o importantă sursă de energie.
Remediu pentru răceli
Consumul de suc de portocale amestecat cu un vârf de cuţit de sare şi o lingură de miere este un remediu eficient în cazul tuberculozei, astmului, răcelii bronşitei, tusei seci. Datorită acţiunii combinaţiei de sare, miere şi suc de portocale asupra plămânilor, eliminarea fluidelor din bronhii devine mai uşoară, dar se va crea şi o „barieră” împotriva reinfectării.
Acnee
Coaja de portocală este indicată şi în tratarea acneei şi a coşurilor - se zdrobeşte coaja şi se aplică pe zonele afectate, lăsându-se să acţioneze 10-15 minute, după care se clăteşte cu apă călduţă.
Sfat!
Portocalele trebuie mâncate dimineaţa, pe stomacul gol - în măsura în care sunt tolerate de stomac -, înainte de prânz şi de cină.
Portocale pentru frumuseţe
Mască pentru ten cu efect calmant - se zdrobeşte fructul, se amestecă pulpa bine zdrobită cu o linguriţă de smântână proaspătă. Se aplică pe faţă şi se lasă 20 de minute, după care se clăteşte cu apă călduţă.
Cura cu portocale
Se consumă 250-500 g portocale pe zi, timp de 2-3 săptămâni, înainte de mese. Se poate face şi o cură de o zi pe săptămână ce constă doar în consumul de portocală sau suc. Pe timp de iarnă, pentru întărirea organismului, doza obişnuită este de 1-2 portocale pe zi. Se poate face cură cu 2-3 pahare de suc de portocale pe zi.
joi, 8 septembrie 2011
Cărbunele medicinal
Cărbunele medicinal este un produs care nu trebuie să lipsească din casa dv., utilităţile sale fiind cunoscute în popor încă din vremuri străvechi.
Cărbunele medicinal este util în nenumărate afecţiuni
Cărbunele medicinal are o acţiune terapeutică excelentă, cu rezultate uimitoare de-a lungul timpului. El conţine o serie de substanţe active care se numesc carbonaţi (de mangan, magneziu, potasiu şi sodiu), a căror putere vindecătoare este suplimentată şi de prezenţa în compoziţia cărbunelui a mineralelor (în principal siliciu şi seleniu).
Cărbunele este de mare ajutor în tratarea afecţiunilor digestive (balonare, colite de fermentaţie şi putrefacţie, dureri abdominale pricinuite de indigestie, arsuri gastrice, diaree sau regurgitaţii). Cărbunele reduce colesterolul şi acţionează ca pansament gastric, fiind folosit pe termen lung pentru combaterea gastritei şi ulcerului, care s-ar agrava la administrarea aspirinei şi a anumitor medicamente antiinflamatoare.
Cărbunele este recomandat şi în cazuri de dureri de cap, somnolenţă, afecţiuni cardiace (hipertensiune arterială, arterite sau palpitatii), astm bronsic, alergie, azotemie (cresterea ureei şi acidului uric în sânge) sau gută (vindecă articulaţiile inflamate).
Extern, cărbunele medicinal se foloseşte pentru tratarea eczemelor, a rănilor vechi, a gangrenelor şi a urticariei. În caz de înţepături de albine puteţi prepara rapid o pastă din cărbune de lemn fărâmiţat şi amestecat cu apă. se pune această pastă pe rană şi se bandajează locul. Astfel, remediul va înlătura veninul, iar rana nu se va umfla.
În caz de alergie la praf, polen, alimente (căpşuni, ouă, ciocolată) sau medicamente (penicilină, aspirină), pentru a evita reacţiile neplăcute ale organismului (mâncărimi, strănut etc.) puneţi 100 g cărbune în 500 ml lapte şi lăsaţi la fiert 15 minute, după care se stinge focul şi se lasă acoperit peste noapte. Se bea câte 1/2 pahar la fiecare 30 de minute.
Cărbunele este inamicul nr. 1 al toxinelor
Una dintre utilităţile cele mai răspândite în popor ale cărbunelui medicinal este cea de combatere a toxinelor din organism. Acest remediu este folosit de multe ori ca prim ajutor în caz de otrăviri (cu ciuperci, plante otrăvitoare, pesticide sau cu insecticide) şi toxiinfecţii alimentare sau medicamentoase, fiind de real folos pentru menţinerea în viaţă a bolnavului până la acordarea ajutorului în unităţile medicale specializate. Cărbunele inactivează în stomac şi în tubul digestiv toate substanţele cu potenţial toxic, care ulterior vor fi eliminate pe cale naturală.
În caz de intoxicaţii puneţi 20-30 g de cărbune mărunţit într-un pahar cu apă şi daţi bolnavului să bea. Puteţi de asemenea să preparaţi un amestec contra toxinelor din 2 părţi cărbune activ, o parte tanin şi o parte magnezie arsă (oxid de magneziu calcinat). Puneţi 2 linguri din acest amestec în 200 ml apă caldă.
Cum putem obţine cărbunele medicinal ?
Cărbunele medicinal se poate achiziţiona de la orice farmacie sau magazin cu produse naturiste. Cel mai bun cărbune pentru terapie este cel obţinut din lemn de tei. Pentru prepararea sa se urmăreşte carbonizarea materialului lemnos într-un mediu lipsit de oxigen. Astfel, ramurile de tei fără coajă se introduc într-un cilindru metalic inoxidabil lung de 10-15 cm, se adaugă nisip până se umple recipientul, iar apoi acesta se astupă etanş cu nişte capace speciale din argilă. Se ţine la flacăra aragazului 1-2 ore, după care se scot ramurile carbonizate care se transformă în pulbere.
În unele zone ale ţării cărbunele medicinal se obţine prin arderea la foc mocnit a unor părti din diferite plante special alese. Se pun într-un tuci sâmburi de măsline, sâmburi de struguri şi seminţe de cânepă şi se ard până se carbonizează. Se iau apoi rădăcini de ştevie şi de rostopască, se mărunţesc, se usucă şi apoi se încălzesc până la carbonizare într-un cuptor încins. În final se pun într-un recipient închis ermetic crengi de viţă-de-vie uscate şi se ard la foc înăbuşit, transformându-se după 24 de ore în cenuşă. Se amestecă apoi în părţi egale toate pulberile obţinute anterior şi se administrează câte o lingură rasă din acest amestec amestecat cu o lingură de miere, la intervale de 3-7 zile (nu se înghite praful gol). Bătrânii spun că 10 doze din acest preparat vindecă hepatita virală acută.
Atenţie la administrarea cărbunelui şi la contraindicaţii !
Dacă aţi decis să urmaţi un tratament cu cărbune medicinal cereţi sfatul medicului înainte ! Pentru tratament nu se administrează mai mult de o jumătate de linguriţă de pulbere la 100 ml de apă, de 2-3 ori pe zi, între mese. Excepţie de la această regulă se face doar în cazul intoxicaţiilor, când se iau 2-3 linguriţe de pulbere o dată.
Tratamentul cu cărbune este contraindicat în constipaţie şi la bolnavii cu leziuni ale tractului gastro-intestinal.
Nu administraţi alte medicamente decât la interval de minim 2 ore înainte sau după folosirea cărbunelui medicinal.
Dr. Laurenţiu Maxim, medic de familie la clinica Doctor Acasă
Cărbunele medicinal este util în nenumărate afecţiuni
Cărbunele medicinal are o acţiune terapeutică excelentă, cu rezultate uimitoare de-a lungul timpului. El conţine o serie de substanţe active care se numesc carbonaţi (de mangan, magneziu, potasiu şi sodiu), a căror putere vindecătoare este suplimentată şi de prezenţa în compoziţia cărbunelui a mineralelor (în principal siliciu şi seleniu).
Cărbunele este de mare ajutor în tratarea afecţiunilor digestive (balonare, colite de fermentaţie şi putrefacţie, dureri abdominale pricinuite de indigestie, arsuri gastrice, diaree sau regurgitaţii). Cărbunele reduce colesterolul şi acţionează ca pansament gastric, fiind folosit pe termen lung pentru combaterea gastritei şi ulcerului, care s-ar agrava la administrarea aspirinei şi a anumitor medicamente antiinflamatoare.
Cărbunele este recomandat şi în cazuri de dureri de cap, somnolenţă, afecţiuni cardiace (hipertensiune arterială, arterite sau palpitatii), astm bronsic, alergie, azotemie (cresterea ureei şi acidului uric în sânge) sau gută (vindecă articulaţiile inflamate).
Extern, cărbunele medicinal se foloseşte pentru tratarea eczemelor, a rănilor vechi, a gangrenelor şi a urticariei. În caz de înţepături de albine puteţi prepara rapid o pastă din cărbune de lemn fărâmiţat şi amestecat cu apă. se pune această pastă pe rană şi se bandajează locul. Astfel, remediul va înlătura veninul, iar rana nu se va umfla.
În caz de alergie la praf, polen, alimente (căpşuni, ouă, ciocolată) sau medicamente (penicilină, aspirină), pentru a evita reacţiile neplăcute ale organismului (mâncărimi, strănut etc.) puneţi 100 g cărbune în 500 ml lapte şi lăsaţi la fiert 15 minute, după care se stinge focul şi se lasă acoperit peste noapte. Se bea câte 1/2 pahar la fiecare 30 de minute.
Cărbunele este inamicul nr. 1 al toxinelor
Una dintre utilităţile cele mai răspândite în popor ale cărbunelui medicinal este cea de combatere a toxinelor din organism. Acest remediu este folosit de multe ori ca prim ajutor în caz de otrăviri (cu ciuperci, plante otrăvitoare, pesticide sau cu insecticide) şi toxiinfecţii alimentare sau medicamentoase, fiind de real folos pentru menţinerea în viaţă a bolnavului până la acordarea ajutorului în unităţile medicale specializate. Cărbunele inactivează în stomac şi în tubul digestiv toate substanţele cu potenţial toxic, care ulterior vor fi eliminate pe cale naturală.
În caz de intoxicaţii puneţi 20-30 g de cărbune mărunţit într-un pahar cu apă şi daţi bolnavului să bea. Puteţi de asemenea să preparaţi un amestec contra toxinelor din 2 părţi cărbune activ, o parte tanin şi o parte magnezie arsă (oxid de magneziu calcinat). Puneţi 2 linguri din acest amestec în 200 ml apă caldă.
Cum putem obţine cărbunele medicinal ?
Cărbunele medicinal se poate achiziţiona de la orice farmacie sau magazin cu produse naturiste. Cel mai bun cărbune pentru terapie este cel obţinut din lemn de tei. Pentru prepararea sa se urmăreşte carbonizarea materialului lemnos într-un mediu lipsit de oxigen. Astfel, ramurile de tei fără coajă se introduc într-un cilindru metalic inoxidabil lung de 10-15 cm, se adaugă nisip până se umple recipientul, iar apoi acesta se astupă etanş cu nişte capace speciale din argilă. Se ţine la flacăra aragazului 1-2 ore, după care se scot ramurile carbonizate care se transformă în pulbere.
În unele zone ale ţării cărbunele medicinal se obţine prin arderea la foc mocnit a unor părti din diferite plante special alese. Se pun într-un tuci sâmburi de măsline, sâmburi de struguri şi seminţe de cânepă şi se ard până se carbonizează. Se iau apoi rădăcini de ştevie şi de rostopască, se mărunţesc, se usucă şi apoi se încălzesc până la carbonizare într-un cuptor încins. În final se pun într-un recipient închis ermetic crengi de viţă-de-vie uscate şi se ard la foc înăbuşit, transformându-se după 24 de ore în cenuşă. Se amestecă apoi în părţi egale toate pulberile obţinute anterior şi se administrează câte o lingură rasă din acest amestec amestecat cu o lingură de miere, la intervale de 3-7 zile (nu se înghite praful gol). Bătrânii spun că 10 doze din acest preparat vindecă hepatita virală acută.
Atenţie la administrarea cărbunelui şi la contraindicaţii !
Dacă aţi decis să urmaţi un tratament cu cărbune medicinal cereţi sfatul medicului înainte ! Pentru tratament nu se administrează mai mult de o jumătate de linguriţă de pulbere la 100 ml de apă, de 2-3 ori pe zi, între mese. Excepţie de la această regulă se face doar în cazul intoxicaţiilor, când se iau 2-3 linguriţe de pulbere o dată.
Tratamentul cu cărbune este contraindicat în constipaţie şi la bolnavii cu leziuni ale tractului gastro-intestinal.
Nu administraţi alte medicamente decât la interval de minim 2 ore înainte sau după folosirea cărbunelui medicinal.
Dr. Laurenţiu Maxim, medic de familie la clinica Doctor Acasă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)