Turmalina

Turmalina (sau turmalinul) este un cristal semipreţios.

În antichitate, hindușii și grecii au constatat că de exemplu cristalele de turmalină capătă prin încălzire proprietatea de a atrage obiectele ușoare (cenușa etc.).

În secolul al IV-lea î.Hr. (aproximativ anul 315 î.Hr.) învățatul grec Teofrast a descris o piatră pe care el o numea lyngourion (în latină lyncurium) și care atrage paiele și așchiile de lemn. Această piatră este cel mai probabil ceea ce azi numim turmalină.

Primul care a înțeles că proprietățile turmalinei au de a face cu electricitatea a fost însă naturalistul Carl von Linné în secolul XVII, care pe baza acestei observații a numit turmalina lapis electricus (piatra electrică).


Termenul turmalină a ajuns în limba română din alte limbi europene (în germană Turmalin, franceză tourmaline). La origine se află însă cuvântul sinhalez (limba majoritară vorbită în Sri Lanka) turamali, însemnând „piatră care atrage cenuşa”, ceea ce reflectă proprietățile piroelectrice ale turmalinei.

În secolul XIX, John Mothée Gaugain a descoperit cîteva din caracteristicile importante ale piroelectricităţii:

Sarcina electrică produsă de un cristal de turmalină depinde numai de limitele între care variază temperatura sa.
Între două limite de temperatură date, creșterea temperaturii produce aceeași electricitate ca scăderea acesteia, dar sarcina electrică are semnul opus.
Cantitatea de sarcină electrică este direct proporţională cu aria secțiunii transversale a cristalului, dar nu depinde de lungimea acestuia.


La turmaline se poate constata frecvent fenomenul de pleocroism, adică schimbarea culorii în funcție de direcția de observare. O altă proprietate a cristalelor de turmalină este piezoelectricitatea, care se manifestă prin polarizarea electrică a cristalului ca urmare a unei acțiuni mecanice (presiune sau torsiune) aplicată pe o anumită axă a acestuia.

De asemenea, cele mai multe varietăți de turmalină prezintă și proprietatea de piroelectricitate, adică apariția unei polarizări electrice în urma încălzirii sau răcirii cristalului. Toate materialele piroelectrice sînt în același timp și piezoelectrice. Turmalina este primul material la care s-au observat aceste două proprietăți.

Piroelectricitatea este proprietatea unor anumite cristale anizotrope (cu proprietăţi fizice diferite pe lungimea lui) prin care polarizarea electrică spontană depinde de temperatură.

Substanțele care prezintă această proprietate se numesc piroelectrice, iar apariția sarcinilor electrice la suprafața unui astfel de material în urma încălzii sau răcirii lui se numește efectul piroelectric.

Materiale cu proprietăţi piroelectrice mai sunt şi cuarţul, materiale ceramice și unii polimeri, precum și o serie de substanțe organice ca ţesuturile de os şi de tendon şi colagenul.

Principiul de funcționare constă în absorbția razelor luminoase care cad pe suprafaţa materialului în interiorul acestuia, ceea ce conduce la o mică variație a temperaturii. Ca urmare a efectului piroelectric, pe suprafețele materialului sensibil se acumulează sarcini electrice.

Dintre toate mineralele naturale de pe pământ numai TURMALINA poartă în sine sarcina electrică încărcată permanent, fapt pentru care este numită magnet cristalin. Din toată diversitatea pietrelor este considerată campion absolut pentru spectrul de culori şi nuanţe. Luciul natural, transparenţa şi duritatea i-au conferit acestui mineral un renume meritat al pietrei preţioase.

In China şi Coreea, coroana împăratului era împodobită cu cristale de turmalină.

În componenţa sa conţine: potasiu, calciu, magneziu, mangan, fier, siliciu, iod, flor, etc. În total sunt 26 de microelemente din tabelul lui Mendeleev.

La încălzire, TURMALINA creează un câmp magnetic slab, emană raze infraroşii de undă lungă (FRAI) şi anioni (ionii încărcaţi negativ), care au următoarele efecte:

-măreşte metabolismul celular, se îmbunătăţeşte schimbul de substanţe;
-îmbunătăţeşte circulaţia sangvină locală;
-restabileşte funcţia sistemului limfatic;
-restabileste sistemele endocrin şi cel hormonal;
-îmbunătăţeşte alimentarea organelor şi ţesuturilor;
-contribuie la menţinerea echilibrului sistemului nervos vegetativ (sistemul de excitare şi înhibare a psihicului);
-asigură energia vitală pentru organism;
TURMALINA stimulează circulaţia sanguină şi calitatea sângelui, ceea ce permite acestuia să pătrundă în cele mai subţiri capilare, alimentând organismul cu energie vitală.

Magnetoterapia este o metodă efectivă şi populară a fizioterapiei. Câmpurile magnetice slabe acţionează pozitiv asupra organismului uman. Au ca rezultat:

-reducerea durerilor şi inflamaţiilor;
-sporirea procesului de vindecare în cazul întinderii ligamentelor, arsurilor, rănilor, fracturilor;
-dilatarea vaselor sangvine.
Câmpurile magnetice influenţează pozitiv asupra funcţiilor inimii – creşte circulaţia sangvină în vasele coronare ale inimii şi capacitatea de funcţionare a miocardului.

Functiile TURMALINEI:

Termică. Relaxează muşchii, contribuie la îmbunătăţirea reglării termice, circulaţiei sangvine, creşterea imunităţii. Activează celulele în acea parte a corpului, care este expusă acţiunii.
Acţiunea FRAI. Contribuie la menţinerea echilibrului de apă (elimină edemele, dar nu permite pierderea lichidului), regenerarea ţesuturilor, acţiune antimicrobiană.
Magnetoterapeutică. Reduce inflamaţiile, sporeşte procesele de vindecare. Se elimină stările de oboseală si moleseală.
Actiune asupra punctelor biologic active (ceramica de turmalina are forma de “nasturi”).
Curativă. Ajută la eliminarea toxinelor, sărurilor. Neutralizează mirosul neplăcut al corpului.
Ajută la alimentarea organismului cu oxigen, îmbunătăteste dispozitia, starea psihică si sporeste capacitatea de muncă.



Efectele ionizării negative:

-acţiune antialergică;
-reglarea tensiunii arteriale;
-îmbunătăţirea funcţiilor miocardului;
-îmbunătăţirea funcţiilor mucoaselor şi căilor respiratorii;
-descompunerea radicalilor liberi;
-efect calmant pentru sistemul nervos.


Lumina infraroşie reprezintă un tip de iradiere electromagnetică. În rândul de iradieri, aceasta este amplasată, pe de o parte, după lumina vizibilă; pe de altă parte, cu microunde.

O particularitate a razelor infraroşii este aceea, că orice corp, inclusiv şi organismul uman, nu numai absoarbe sau reflectă iradierea, ci este şi o sursă a acestora.

Iradierea infraroşie este un factor al mediului ambiant, care acţionează asupra corpului uman. Această acţiune este condiţionată de efectul termic. Creşterea temperaturii în rezultatul absorbţiei razelor infraroşii de către ţesuturi duce la reacţii cu caracter: local (hiperemia, mărirea permeabilităţii vaselor) şi general (intensificarea metabolismului, termoreglarea, etc.).

Iradierea infraroşie, invizibilă pentru ochiul uman, pătrunde în ţesuturi la adâncime de 3-7 cm. La pătrunderea razelor infraroşii în organismul uman, în primul rând “răspund” molecule de apă (se ştie că 70% din corpul uman reprezintă apa). Aceste molecule reanimează celulele şi stimulează circulaţia sangvină, ceea ce nu poate să nu aibă efect asupra metabolismului, deoarece are loc îmbogăţirea organismului cu oxigen.

www.terapianaturala.ro

Noni

This fact sheet provides basic information about noni—common names, what the science says, potential side effects and cautions, and resources for more information.

Noni is an evergreen shrub or small tree that grows throughout the tropical regions of the Pacific Ocean, from Southeast Asia to Australia. Noni has a history of use as a topical preparation for joint pain and skin conditions. Today, noni fruit juice has folk uses as a general health tonic and for cancer and chronic conditions such as cardiovascular disease and diabetes.

The noni fruit is most commonly combined with other fruits (such as grape) to make juice. Preparations of the fruit and leaves are also available in capsules, tablets, and teas.

What the Science Says

In laboratory research, noni has shown antioxidant, immune-stimulating, and tumor-fighting properties. These results suggest that noni may warrant further study for conditions such as cancer and cardiovascular disease. However, noni has not been well studied in people for any health condition.
NCCAM-funded research includes a study on noni for cancer to determine its safety and potential effects on tumors and symptoms, as well as a laboratory study of noni’s effects on prostate cancer cells. The National Cancer Institute is funding preliminary research on noni for breast cancer prevention and treatment.
Top

Side Effects and Cautions

Noni is high in potassium. People who are on potassium-restricted diets because of kidney problems should avoid using noni.
Several noni juice manufacturers have received warnings from the U.S. Food and Drug Administration about making unsupported health claims.
Few side effects from noni have been reported, but its safety has not been adequately studied.
There have been reports of liver damage from using noni. It should be avoided if you have liver disease because it contains compounds that may make your disease worse.
Tell all your health care providers about any complementary health practices you use. Give them a full picture of what you do to manage your health. This will help ensure coordinated and safe care. For tips about talking with your health care providers about complementary and alternative medicine, see NCCAM's Time to Talk campaign.


Sources
Morinda. Natural Medicines Comprehensive Database Web site. Accessed at www.naturaldatabase.com on August 5, 2009.
Mueller BA, Scott MK, Sowinski KM, et al. Noni juice (Morinda citrifolia): hidden potential for hyperkalemia? American Journal of Kidney Disease. 2000;35(2):310–312.
Noni (Morinda citrifolia). Natural Standard Database Web site. Accessed at www.naturalstandard.com on August 4, 2009.
Pawlus A, Bao-Ning S, Kinghorn A. Noni (Morinda citrifolia). In: Coates P, Blackman M, Cragg G, et al., eds. Encyclopedia of Dietary Supplements. New York, NY: Marcel Dekker; 2005:1–8.

Dieta alcalina Vs. dieta acida

Exista mai multi parametri care caracterizeaza organismul uman si a caror mentinere intre anumite limite este vitala. Poate cel mai cunoscut dintre acestia este temperatura, cresterea sau scaderea acesteia in afara valorilor normale (hiper-, repectiv hipotermie) putand fi fatale. Daca temperatura, un parametru mai „palpabil” este mai usor de inteles, iar variatiile sale mai usor de cuantificat, nu acelasi lucru putem spune despre pH. Prin pH se masoara aciditatea, respectiv alcalinitatea (bazicitatea) unei substante. Un pH egal cu 7 este considerat neutru, valorile mai mici indicand un mediu acid, iar cele mai mari unul alcalin (bazic).

Pentru a supraviețui, un organism are nevoie de un anumit pH in interiorul si in afara lui si a celulelor constituente. Astfel, organismul uman are nevoie de un pH al plasmei sanguine de 7.4 (7.35-7.45) pentru a supravietui. Orice crestere sau scadere a pH-ului in afara limitelor normale poate fi fatala. Asadar, nu doar scaderea pH-ului (aciditatea) poate fi daunatoare, ci si cresterea acestuia, iar intervalul in care poate varia este extrem de restrans (7.35-7.45).

Ca si comparatie, in ultimii 100 de ani, odata cu dezvoltarea industriei, pH-ul oceanic a scazut de la 8.2 la 8.1 din cauza cresterii concentratiei de CO2. Acest lucru are un impact negativ asupra vietuitoarelor din ocean si poate duce la disparitia coralilor. Chiar si pH-ul din solul in care sunt cultivate plantele poate influenta continutul in minerale al alimentelor pe care ajungem sa le consumam (intrucat mineralele sunt folosite ca tampon pentru mentinerea pH-ului). pH-ul ideal al solului pentru ca nutrientii sa ajunga in plante este cuprins intre 6 si 7. Solurile acide, cu un pH mai mic de 6 pot avea mai putin calciu si magneziu, iar solurile cu un pH mai mare de 7 pot duce la indisponibilitatea fierului, manganului, cuprului si zincului.

Alimentele pot modifica pH-ul organismului?

Desi se spune ca alimentele pot schimba PH-ul corpului, adevarul este ca pH-ul celulelor si al sangelui trebuie sa fie foarte bine controlat pentru a menține viața (7,4). Cel care se modifica este pH-ul urinii. In general, carnea, pestele, produsele lactate, cafeina, zaharul si sarea sunt alimentele cele mai formatoare de acizi, in timp ce fructele si legumele formeaza compusi alcalini, iar cerealele sunt formatoare de acizi slabi.

Chiar daca organismul uman are o mare capacitate de reglare a pH-ului, odata cu inaintarea in varsta, apare o pierdere graduala a functiei renale de mentinere a echilibrului acido-bazic fapt ce poate duce la instalarea acidozei metabolice indusa de dieta.

In ceea ce priveste pH-ul alimentatiei umane, au intervenit numeroase schimbari fata de vremurile cand hrana era procurata prin vanatoare. Odata cu revolutia agricola (ultimii 10.000 de ani) si cu si mai recenta industrializare (ultimii 200 de ani), s-a inregistrat o scadere a potasiului (K) comparativ cu sodiul (Na) si o crestere a clorurilor comparativ cu bicarbonatul din dieta. Raportul potasiu/sodiu s-a inversat, K/Na era in trecut 10/1, in timp ce in dieta moderna acest raport este de 1/3.

In general, alimentatia moderna este saraca in magneziu, potasiu si fibre, fiind bogata in grasimi saturate, zaharuri simple, sodiu si cloruri. Aceast tip de alimentatie poate induce acidoza metabolica.

Un alt aspect care trebuie clarificat este cel referitor la proteine. Conform unor teorii proteinele sunt „rele” intrucat alimentele bogate in proteine sunt formatoare de acid. Studiile au aratat insa ca proteinele nu determina obligatoriu o crestere a aciditatii deoarece aceasta poate fi compensata imediat de o alcalinizare si, se pare ca proteinele ajuta organismul sa excrete acizii. Mult mai important este tipul protenei. Proteinele din plante par sa fie mai protectoare comparativ cu cele de origine animala, care contin mai mult sulf ce contribuie la acidifiere.

O dieta saraca in carbohidrati si bogata in proteine influenteaza foarte putin chimia sangelui, dar poate cauza multe schimbari in chimia urinii. Nivelul magneziului urinar, al citratului urinar si pH-ul sunt scazute, calciul urinar, acidul uric nedisociat si fosfatul fiind crescute. Toate acestea duc la cresterea riscului de calculi renali. Nivelul magneziului urinar, al citratului urinar si pH-ul sunt scazute, calciul urinar, acidul uric nedisociat si fosfatul fiind crescute. Toate acestea duc la cresterea riscului de calculi renali.

In concluzie...

Dietele alcaline determina un pH mai crescut (alcalin) al urinii ce poate avea ca efect scaderea calciului eliminat prin urina. Nu exista suficiente dovezi ca acest fapt ar imbunatati sanatatea oaselor sau ca ar preveni aparitia osteoporozei. In orice caz, dieta alcalina poate avea numeroase alte beneficii pentru sanatate:

Aportul crescut de fructe si legume din dieta imbunatateste raportul K/Na iar acest fapt ar putea fi benefic pentru sanatatea oselor, poate reduce epuizarea musculara si poate fi benefic in unele afectiuni, cum ar fi hipertensiunea arteriala.
Dieta alcalina poate duce la cresterea nivelului hormonului de crestere fapt ce poate avea numeroase beneficii, de la sanatatea cardiovasculara pana la memorie si cognitie.
Cresterea magneziului intracelular, necesar pentru functionarea multor sisteme enzimatice, este un alt beneficiu al dietelor alcaline. In plus, magneziul necesar pentru a activa vitamina D poate la randul sau aduce numeroase beneficii.
Alcalinitatea poate avea beneficii suplimentare in tratamentul cu anumiti agenti chimioterapici care necesita un pH mai crescut.

Nutritionist Adina Rusu