Dr. Stephen Covey despre cum sa fim PROACTIVI

Punând în lumină principiul fundamental al naturii umane, Frankl a
descris cu acurateţe o hartă personală, din care a extras şi dezvoltat deprinderea
de bază ce caracterizează persoanele cu eficienţă maximală în orice domeniu:
deprinderea proactivităţii.
În vreme ce termenul proactivitate s-a încetăţenit în literatura managerială,
nu-l veţi găsi în multe dicţionare. Denotă ceva mai mult decât a lua iniţiative.
Exprimă faptul că, în calitatea noastră de fiinţe umane, suntem răspunzători de
vieţile noastre. Comportamenul nostru e o funcţie a hotărârilor noastre şi nu a
condiţiilor de viaţă.
Suntem în stare să dăm prioritate valorilor înaintea sentimentelor.
Suntem în stare de a lua iniţiative şi de a ne asuma responsabilităţi.
Fiţi atenţi la cuvântul responsabilitate — "răspuns—abilitate" — abilitatea
de a alege răspunsul. Persoanele proactive îşi asumă această responsabilitate. Nu
învinuiesc împrejurările, condiţiile sau condiţionările suferite pentru a-şi justifica
comportamentul. Se poartă conform unei opţiuni conştiente, bazate pe valori, şi
nu pe condiţii supuse unor criterii afective.
Suntem făcuţi pentru a fi proactivi
Şi dacă vieţile noastre sunt determinate de condiţionări şi de circumstanţe,
aceasta se datorează faptului că, fie deliberat, fie din inadvertenţă, am ales să ne
lăsăm dirijaţi de ele.
Şi această alegere ne face să fim reactivi Persoanele reactive trăiesc sub
influenţa ambianţei lor fizice. Dacă vremea e bună, se simt bine. Dacă e rea, se
resimt — îşi schimbă atitudinea, le scade randamentul. Persoanele proactive îşi
poartă vremea cu ele; fie că plouă, fie că e senin, dispoziţia lor rămâne aceeaşi.
Criteriul lor e valoarea; şi dacă ea le cere să producă ceva de calitate, starea
meteorologică nu mai intră în discuţie.
Persoanele reactive sunt afectate de ambianţa socială, de "vremea socială".
Dacă sunt tratate cu consideraţie, se simt bine; dacă nu, trec pe poziţii de
defensivă sau de protejare.Viaţa lor emoţională depinde exclusiv
comportamentul celorlalţi, se lasă puternic influenţate de slăbiciunile acestora.
Capacitatea de a subordona o pulsiune unei valori caracterizează persoana
proactivă. În vreme ce persoanele reactive se lasă conduse de impulsuri şi de
sentimente, de împrejurări, de mediul'în care trăiesc, persoanele proactive sunt
conduse de valori — valori gândite cu grijă, selectate şi introiectate.
Persoanele proactive sunt şi ele influenţate de stimuli externi, fizici, sociali
sau psihologici; însă răspunsul lor — conştient sau inconştient — la aceşti
stimuli este o opţiune, un răspuns întemeiat pe criteriul valoric.
"Nimeni nu vă poate leza fără consimţământul vostru." Am citat-o pe
Eleanor Roosevelt. Sau în cuvintele lui Gandhi: "Ei nu ne pot lua demnitatea
noastră, dacă nu le-o dăm noi." Nu ceea ce ni se întâmplă ne lezează, ci
consimţământul nostru de a ne lăsa lezaţi de acele întâmplări.
Faptul nu-i uşor de acceptat în plan emoţional — mai cu seamă dacă ani
de zile ne-am justificat starea mizerabilă dând vina pe împrejurări sau pe
comportamentul altcuiva. Însă până ce o persoană nu poate afirma cinstit şi cu
seriozitate: "Sunt ceea ce sunt astăzi datorită opţiunilor făcute ieri", acea
persoană nu poate spune: "Optez pentru altceva."
Într-o zi, pe când mă aflam la Sacramento ţinând o conferinţă despre
proactivitate, o femeie s-a ridicat brusc din mijlocul auditoriului şi a început să
vorbească agitat. Asistenţa era foarte numeroasă şi când lumea s-a întors s-o
privească, femeia şi-a dat dintr-o dată seama de situaţie, s-a simţit stânjenită şi
s-a reaşezat pe scaun. Însă părea să se reţină cu greu, şi se adresă cu animaţie
persoanelor din jurul ei. Părea extrem de fericită.
Aşteptam cu nerăbdare o pauză pentru a afla ce se întâmplase, îndată ce a
fost anunţată, m-am dus la ea şi am întrebat-o dacă e dispusă să-mi comunice
ceva.
"Nici nu puteţi bănui ce mi s-a întâmplat!" exclamă. "Sunt infirmieră şi
acum îngrijesc un bolnav — om mai ticălos şi mai ingrat nici că se poate! Nu-i
chip să-l mulţumeşti. N-am parte de nici o vorbă bună,. de nici un cuvânt de
mulţumire; abia dacă mă ia în seamă. Mă cicăleşte întruna, îmi caută nod în
papură la tot pasul. Mi-a nenorocit viaţa — şi mărturisesc că-mi vărs focul în
familie. Celelalte infirmiere simt la fel ca mine — mai mai că ne rugăm să moară
odată!
Şi dv. aveţi obrazul să staţi aici, în faţa noastră şi să afirmaţi că nimic nu-
mi poate face rău fără voia mea, şi că eu am ales să mă simt nenorocită — cum
să cred aşa ceva?
Dar am stat şi m-am gândit: Oare chiar aşa să fie? Aş putea oare eu să-mi
aleg alt răspuns? Să simt altfel? Mi-am dat seama că pot — şi am înghiţit hapul
cel amar! Da, din vina mea mă simţeam aşa nenorocită! — Şi dintr-o dată, am
simţit că pot să nu mă mai las în voia toanelor altuia! Şi-atunci am sărit în sus —
de parcă mi s-ar fi dat drumul din închisoare. Îmi venea să strig în gura mare:
"Sunt liberă! Am ieşit din închisoare. Nu mă mai las mânuită ca o paiaţă!"
Nu ceea ce ni se întâmplă ne contrariază ori ne lezează, ci răspunsul pe
care-l dăm evenimentelor. Bineînţeles că putem fi lezaţi fizic ori economic, putem
avea necazuri. Însă caracterul nostru, identitatea noastră profundă n-are cum să
fie lezată. De fapt, cele mai grele experienţe pot deveni probe cruciale care ne
călesc caracterul, eliberează forţe latente şi disponibilităţi de a înfrunta viitorul —
şi de a-i inspira şi pe alţii de a proceda la fel.
Frankl este unul dintre cei mulţi care au fost în stare să facă experienţa
libertăţii interioare în împrejurările cele mai cumplite, însufleţindu-i şi pe alţii.
Relatările autobiografice ale prizonierilor de război din Vietnam aduc mărturii
suplimentare despre extraordinara putere a acestei libertăţi interioare de a
transforma individul şi când e trăită cu răspundere, de-a schimba mediul
închisorii şi ridica moralul prizonierilor — ieri şi azi.
Cu toţii am întâlnit persoane aflate în situaţii extrem de grele — o boală
incurabilă, un grav handicap fizic — care îşi păstrau un minunat echilibru
sufletesc. Cât de adânc ne-a emoţionat integritatea lor!
Nimic nu impresionează mai puternic, mai durabil, decât conştienta că
cineva a putut depăşi suferinţa,a putut depăşi împrejurări cumplite,
întruchipând şi exprimând valori înălţătoare — adevărata nobleţe a vieţii!
Una dintre cele mai impresionante perioade ale vieţii pe care Sandra şi cu
mine am trăit-o au fost cei patru ani petrecuţi alături de o prietenă intimă, Carol
— care se stingea încet în urma unui cancer. Fusese una dintre domnişoarele de
onoare ale Sandrei şi cea mai apropiată prietenă a ei timp de 25 ani.
În ultimele faze ale bolii, Sandra stătea la căpătâiul ei şi o ajuta să-şi scrie
povestea vieţii. Se întoarcea din aceste prelungi şi dureroase întrevederi aproape
transfigurată de admiraţie pentru curajul şi dorinţa prietenei sale de a lăsa
mesaje scrise către copiii ei, destinate diferitelor etape ale vieţii lor.
Carol lua puţine analgezice, ca să-şi păstreze mintea intactă.
Dicta în şoaptă pe un casetofon sau direct Sandrei care lua notiţe.
Carol era atât de proactivă, atât de curajoasă, atât de caldă şi participativă,
încât crease în jurul ei o atmosferă neînchipuit de înălţătoare.
N-am să uit niciodată ce am resimţit uitându-mă în ochii Carolei o zi
înainte de a se stinge. Dincolo de abisul agoniei, citeam în ei o extraordinară
demnitate, o viaţă plină de dăruire, de iubire dezinteresată, de devotament şi
adâncă înţelegere pentru ceilalţi — un suflet de o minunată nobleţe!
De-a lungul anilor, am întrebat pe unii sau pe alţii dacă au avut prilejul să
asiste la ultimele zile sau clipe ale unei persoane cu aceeaşi atitudine magnifică a
Carolei — să iradieze până în ultimul moment iubire, compasiune, dăruire,
devotament. În generai, cam o pătrime din cei întrebaţi mi-au răspuns afirmativ.
Întrebam apoi câţi dintre ei nu vor uita niciodată acei oameni — câţi dintre ei au
fost atât de impresionaţi, încât au simţit că ceva se schimbă în sufletul lor, cel
puţin pentru un timp — şi aceleaşi persoane au răspuns afirmativ.
Victor Frankl susţinea că există trei valori centrale în viaţă: cea existenţială
sau ceea ce ni se întâmplă; cea creativă sau contribuţia noastră în lume; şi cea a
atitudinii sau răspunsul pe care-l dăm evenimentelor din viaţa noastră, mai ales
în situaţii-limită, cum ar fi faza terminală a unei boli incurabile.
Propria mea experienţă confirmă accentul pus de Frankl pe ceea ce
consideră a fi cea mai elevată dintre cele trei valori şi anume atitudinea — în
sensul paradigmatic al schimbării cadrului de referinţă. Cu alte cuvinte, lucrul
cel mai important este felul cum răspundem solicitărilor sau provocărilor vieţii.
De cele mai multe ori, împrejurările critice sunt cele care provoacă mutaţii
de paradigmă, determinând o privire cu totul nouă asupra existenţei, asupra
propriei persoane, aspura relaţiilor noastre cu ceilalţi şi o altă înţelegere a ceea ce
viaţa cere de la noi. Cu cât orizontul e mai larg, cu atât atitudinea e mai elevată,
radiind benefic asupra tuturor celor din jur.

A LUA INIŢIATIVA

Stă în firea umană să acţioneze, mai puţin să se supună acţiunii din afară.
Faptul acesta ne îngăduie să optăm, să ne alegem răspunsul după împrejurare;
mai mult, ne împuterniceşte să creăm împrejurări, să determinăm anumite
situaţii.
A lua o iniţiativă nu înseamnă a forţa nota, a hărţui sau a fi agresiv.
Înseamnă asumarea responsabilităţii de a crea situaţii.
De-a lungul anilor m-am sfătuit frecvent cu consultanţii doritori de slujbe
mai remunerative, sugerându-le de a da dovadă de mai multă iniţiativă: de a-şi
testa aptitudinile şi sferele de interes, de a studia departamentele sau chiar
problematica institutelor sau întreprinderilor vizate şi apoi de a elabora un
program eficient, din care să rezulte modul în care ar putea fi de folos respectivei
organizaţii. E ceea ce se numeşte "a vinde soluţii", o paradigmăcheie a succesului
în afaceri.
În general, majoritatea oamenilor înţeleg că o asemenea abordare le
măreşte considerabil şansele de a găsi o slujbă sau de a fi promovaţi în
activitatea depusă. Alţii sunt incapabili de a întreprinde demersurile necesare, de
a lua iniţiativa demarării.
"Nu ştiu de unde şi cum să fac rost de testele de interes şi aptitudini".
"De unde să ştiu cum se studiază departamentele şi problemele de
organizare? Nimeni nu-mi dă o mână de ajutor!"
"N-am nici cea mai vagă idee de cum se face o prezentare!"
Mulţi aşteaptă să le pice totul din senin sau alţii să le poarte de grijă. Cei ce
reuşesc să-şi găsească o slujbă bună sunt persoanele proactive — cele care oferă
soluţii, şi nu constituie ele însele o problemă; cele care prind din zbor momentul
oportun pentru a lua o inţiativă pornită din principii corecte — şi-şi cuceresc
locul râvnit.
Ori de câte ori un membru al familiei, chiar dintre copiii mai mici, ia o
atitudine neajutorată, aşteptând ca cineva să intervină sau să-i dea mură în
gură, îi spunem: "Foloseşte-ţi R-ul şi I-ul!" (Resursele inteligenţei şi Iniţiativa). Şi
deseori, chiar înainte să deschidem gura, îi auzim răspunzându-şi singuri: "Ştiu,
ştiu, R-ul şi I-ul!"
A-i îndemna pe oameni la responsabilitate nu înseamnă a-i înjosi;
dimpotrivă, e o poziţie afirmativă. Pro activitatea este înscrisă în natura umană
şi, cu toate că "muşchii proactivi" par amorţiţi, ei există. Dacă respectăm natura
proactivă a celorlalţi, le oferim cel puţin o reflecţie clară, nedistorsionată din
oglinda socială.
Bineînţeles că trebuie să ţinem seamă de nivelul de maturitate individuală.
Nu ne putem aştepta la o cooperare creativă din partea unor persoane care sunt
încă foarte dependente pe latura afectivă.
Putem însă pune accentul pe fondul naturii lor, îl putem scoate în evidenţă,
creând o atmosferă propice; ea va putea contribui la creşterea încrederii în
propriile lor puteri şi-i va ajuta să discearnă oportunităţile pentru a-şi rezolva
problemele.

A ACŢIONA SAU A FI SUPUS ACŢIUNILOR DIN AFARĂ

Deosebirea dintre oamenii cu spirit de iniţiativă şi cei lipsiţi de el este
identică cu cea dintre ziuă şi noapte. Nu mă refer la o diferenţă de eficienţă de
25-50%; nu. Vorbesc de un plus de 5000% de diferenţă, mai cu seamă dacă
persoanele în cauză sunt ingenioase şi sensibile la calitatea prezenţei celorlalţi.
E nevoie de spirit de iniţiativă pentru a crea Echilibrul între Producţie şi
Capacitatea de Producţie (P/CP) a eficienţei în viaţa dv.
E nevoie de spirit de iniţiativă pentru a cultiva Cele 7 Deprinderi.
Studiind celelalte 6 Deprinderi, veţi constata că fiecare dintre ele depinde
de dezvoltarea musculaturii dv. proactive. Fiecare vă îndeamnă să vă asumaţi
responsabilitatea de a acţiona. Dacă aşteptaţi ca alţii să acţioneze în numele dv.,
veţi fi subordonaţi acelei acţiuni. Şi într-un caz şi într-altul veţi suporta
consecinţele creşterii şi ale oportunităţilor.
Lucram într-o vreme cu un grup de specialişti din industria ameliorării
ambientului familial — reprezentanţi a 20 de organizaţii diferite, care se
întâlneau trimestrial într-un cadru neoficial, pentru a discuta cifrele şi
problematica comună.
Era în toiul unei perioade de recesiune, şi impactul negativ asupra
specificului acelei ramuri industriale era mai accentuat decât cel din economia
generală. Am început într-o atmosferă de totală depresie.
În prima zi, s-a dezbătut întrebarea: "Ce se întâmplă cu noi?”
Care e stimulul?" De întâmplat se întâmplau multe. Presiunile din jur erau
imense. Şomajul era în floare, şi mulţi dintre participanţi se vedeau siliţi să-şi
concedieze prietenii pentru a menţine -viabilitatea întreprinderii. La sfârşitul zilei,
ne simţeam şi mai descurajaţi.
A doua zi, ne-am pus întrebarea: "Ce ne aşteaptă în viitor?" Am studiat
tendinţele dominante, presupunând în subtext — presupunere de tip "reactiv"! —
că lucrurile îşi vor urma cursul firesc. Ca atare, la sfârşitul zilei a doua eram şi
mai deprimaţi. Situaţia, înainte de a se ameliora, urma să ia o întorsătură şi mai
nefavorabilă — o ştiam prea bine cu toţii.
Aşa că într-a treia zi ne-am decis să discutăm dintr-o perspectivă: "Care va
fi răspunsul nostru? Ce avem noi de gând? Ce iniţiativă putem lua noi în cazul de
faţă?" în cursul dimineţii am vorbit despre management şi reducerea costurilor.
După-amiază, am discutat posibilitatea unei participări mai active pe piaţă. Am
dezbătut ambele aspecte, concentrându-ne apoi pe detalii practice şi aplicative.
Întâlnirea s-a încheiat într-un ctimat de speranţă deschis iniţiativelor.
În final, am rezumat rezultatele conferinţei într-un răspuns tripartit la
întrebarea "Cum merg afacerile?"
Partea întâi: Ce ni se întâmplă e grav, şi tendinţele arată că situaţia se va
înrăutăţi înainte de a cunoaşte o ameliorare.
Partea a doua: Dar ceea ce am hotărât noi e un lucru bun, deoarece ne vom
ameliora managementul, vom reduce preţul de cost şi vom fi mai prezenţi pe
piaţă.
Partea a treia: De aceea afacerile merg mai bine decât oricând, în această
situaţie, ce-ar spune o minte de tip "reactiv"? "Vedeţi-vă de treabă! Priviţi
realitatea în faţă! Puteţi s-o duceţi tot aşa cu gândirea voastră pozitivă şi cu
făcutul-curajului! Până la urmă tot vă loviţi cu nasul de realitate 1"
Însă aici se află deosebirea dintre gândirea pozitivă şi proactivitate. Noi am
privit fără doar şi poate realitatea în faţă. Ne-am confruntat şi cu altă realitate:
aceea că aveam facultatea de a opta, de alege un răspuns pozitiv la împrejurările
şi proiectele respective.
A nu privi în faţă realitatea ar fi însemnat să acceptăm ideea că
evenimentele aveau să fie determinante.
Proactivitatea se poate manifesta în afaceri, în grupurile comunitare, în
organizaţiile de orice fel, inclusiv cele familiale.
Creativitatea şi ingeniozitatea indivizilor proactivi pot genera un climat
proactiv înăuntrul organizaţiei, care nu mai e nevoită să se supună condiţiilor
mediului; ea poate lua iniţiative autonome şi realiza valorile şi scopurile
indivizilor care o alcătuiesc.

ASCULTÂNDU-NE LIMBAJUL

Deoarece mentalitatea şi comportamentul rezultă din paradigmele alese,
dacă le examinăm atent putem discerne în ele "hărţile” noastre subiacente. De
pildă, limbajul pe care-l folosim este un indicator relevant al gradului nostru de
proactivitate.
Limbajul oamenilor reactivi îi absolvă de orice fel de responsabilitate.
"Ăsta sunt. Aşa sunt făcut". Cu alte cuvinte: sunt supus unor determinări.
Nu mă pot desprinde de ele.
"Omul ăsta mă scoate din fire." Adică: nu sunt responsabil.
Viaţa mea afectivă e stăpânită de ceva care nu depinde de mine.
"Nu pot să fac asta. N-am timp." Altfel spus: ceva din afara mea — timpul
limitat — îmi dirijează activitatea.
"De-ar avea nevastă-mea mai mult răbdare!"
Sunt îngrădit de comportamentul altei persoane.
"Sunt nevoit s-o fac." împrejurările sau alte persoane mă silesc să procedez
într-un fel anume. Nu am libertatea de a-mi hotărî acţiunile.

Limbaj reactiv

Nu pot să fac nimic
Aşa sunt făcut
Mă scoate din fire
N-o să fie de acord
Sunt obligat să fac
Nu pot
Trebuie să fac
Dacă...

Limbaj proactiv

Să vedem ce-am putea face
Pot să încerc şi într-altfel
Sunt stăpân pe mine
Pot face o prezentare convingătoare
Voi opta pentru un răspuns potrivit
Aleg să...
Optez pentru...
Prefer să fac
Vreau să...

Limbajul reactiv decurge dintr-o paradigmă deterministă. Spiritul care o
caracterizează e transferul de responsabilitate. "Nu sunt răspunzător, nu sunt în
stare să-mi aleg răspunsul."
Un student mi-a pus odată întrebarea: "îmi daţi voie să absentez de la
cursul dumneavoastră? Trebuie să mă duc într-o excursie a echipei mele de
tenis."
— Eşti obligat să te duci? Sau preferi să te duci?
— Sunt obligat! exclamă.
— Ce se întâmplă dacă nu te duci?
— Ce să se întâmple? Mă dau afară din echipă.
— îţi convine?
— Sigur că nu.
— Cu alte cuvinte, preferi să te duci ca să rămâi în echipă. Ce se întâmplă
dacă nu vii la cursul meu?
— Nu ştiu.
— Gândeşte-te. Ce crezi: care va fi consecinţa firească dacă lipseşti de la
oră?
— De dat afară n-o să mă daţi — nu-i aşa?
— Asta ar fi o consecinţă socială. Ceva artificial. Dacă nu faci parte din
echipa de tenis, nu joci. E normal. Dar dacă nu vii la oră, care va fi consecinţa?
— Cred că... cred că pierd prilejul de a învăţa ceea ce predaţi.
— Aşa e. Deci îţi rămâne să cântăreşti consecinţele, într-un caz şi în
celălalt, şi să optezi. Dacă aş fi fost eu în cauză, m-aş fi dus în excursie cu
echipa. Însă atenţie: altădată să nu mai spui că eşti obligat să faci ceva.
— Am preferat să merg în excursie, replică cu glas sfios.
— Cum aşa? Şi pierzi ora? l-am întrebat ironic, prefăcându-mă că nu-l
cred.
Limbajul reactiv are o consecinţă serioasă — devine o previziune care se
autoconfirmă. Folosindu-l, oamenii se cantonează în paradigma deterministă şi
aduc tot felul de dovezi în sprijinul convingerii că sunt determinaţi. Se simt din ce
în ce mai victimizaţi, mai puţin stăpâni pe ei, incapabili de a dispune de viaţa şi
destinul lor. Aruncă vina pe forţe exterioare — ceilalţi oameni, împrejurările,
chiar stelele — pentru a-şi justifica dependenţa.
La un seminar în care vorbeam despre conceptul proactivităţii, o persoană
mi s-a adresat: "Stephen, să ştii că-mi place cum vorbeşti. Însă nu e situaţie care
să semene cu alta. Uite, de pildă, căsnicia mea. Sunt foarte necăjit. Soţia mea şi
cu mine nu mai avem aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt, ca în trecut. Cred
că n-o mai iubesc şi nici ea nu mă mai iubeşte. Ce să fac?"
— Sentimentul s-a stins? l-am întrebat.
— Aşa e, replică. Şi avem trei copii la care ţinem foarte mult. Ce părere ai?
— Iubeşte-o!
— Nu mă înţelegi! Sentimentul a dispărut!
— Atunci... iubeşte-o. Dacă sentimentul a dispărut, abia acum ai motiv s-o
iubeşti.
— Să iubesc când nu iubesc?
— Dragul meu, "a iubi" este un verb. Iubirea — sentimentul — este fructul
iubirii, este fructul verbului. Aşa că iubeşte-o: fii îndatoritor, fă ceea ce se cheamă
"sacrificii" pentru ea; ascult-o. Fii empatic. Apreciaz-o. Ajut-o să se afirme. Eşti
dispus să faci acestea?
În marea literatură a tuturor societăţilor evoluate, iubirea e un verb.
Oamenii de tip reactiv o trăiesc ca pe un sentiment. Sunt mânaţi de
sentimente. Scenariile hollywoodiene ne-au făcut să credem că nu suntem
răspunzători de sentimentele noastre, că ele ne conduc.
Aceste scenarii nu descriu realitatea. Ne lăsăm conduşi de sentimente
pentru că am consimţit s-o facem.
Oamenii de tip proactiv trăiesc iubirea ca pe un verb. Iubirea e ceva ce se
face: concesiile sau chiar sacrificiile pe care le faci, faptul că te dăruieşti — ca o
mamă ce aduce un copil pe lume. Dacă vreţi să "studiaţi" iubirea, urmăriţi-i pe
cei ce se dăruiesc celorlalţi, chiar celor care îi jignesc sau nu răspund afecţiunii
lor. Dacă sunteţi un părinte, examinaţi iubirea care v-a făcut să renunţaţi la
multe plăceri pentru copiii voştri. Iubirea e o valoare care se actualizează prin
acţiuni pline de iubire. Oamenii proactivi pun valoarea înaintea sentimentelor.
Şi iubirea, sentimentul, poate cunoaşte o nouă viaţă.