Despre mişcarea legionară

Există nevoia de lege şi o anumită armonie între elementele lumii... chiar şi în societatea tâlharilor.
Marsilio Ficino, Scrisori

Un fundal ameninţător al vieţii în exil îl reprezentau curentele radicale ale secolului XX, fascismul şi comunismul. în 1980, Culianu publicase o recenzie la opera poetică a unui membru al Gărzii de Fier, care l-a introdus fără voie în lumea obsesivă a mişcării fasciste aflate în exil. Concomitent, se simţea ameninţat de poliţia secretă comunistă, cu toate că era curtat, aidoma celorlalţi exilaţi cu carieră, de către noul ambasador din Olanda. In ambele situaţii, Culianu a avut dificultăţi mai ales din pricina unor interpretări greşite ale operei sale. Ca şi prietenul său Umberto Eco, care venise să-i audieze la Groningen cursurile despre magia Renaşterii, Culianu era fascinat de ideea că interpretarea defectuoasă a textelor poate con­duce la un adevăr supraordonat care nu a stat nici în intenţia autorului, nici într-a cititorului. El considera acest lucru cu interes, ca pe un joc spiritual creat de puterea ficţiunii, dar ceea ce i se întâmpla în viaţă nu mai era o glumă.
In anii patruzeci, mulţi membri ai Gărzii de Fier reuşiseră să se refugieze în Occident. Ei s-au stabilit la Milano, la Madrid sau Freiburg, în Germania Occidentală, dar marea majoritate au ajuns în America şi Canada - unii solicitaţi de serviciile secrete americane care doreau să-i folosească împotriva comuniştilor. Cele mai nume­roase comunităţi se găseau la Chicago, Detroit, Windsor şi Toronto. O serie de relatări apărute în Windsor Star constatau bogăţia precum si influenţa politică pe care o exercitau aceste persoane în anii optzeci, în 1984, la Detroit, arhiepiscopul ortodox român Viorel Trifa care oficiase slujba în senatul american în timpul administraţiei Nixon a fost în sfârşit expulzat, după ce activitatea sa legionară din trecut a fost dezvăluită prin eforturile stomatologului newyorkez Charlie Kremer!.
Primele contacte ale lui Culianu cu Mişcarea avuseseră loc cu mulţi ani înainte. In 1977 fusese rugat să recenzeze, cum spuneam, opera unui mai vârstnic poet român pentru Journal of Roumanian Studies din Amsterdam. Poetul Horia Stamatu se bucurase şi de admiraţia lui Eugene Ionesco. Culianu a descris ceea ce a urmat în două versiuni ale unei povestiri - una nepublicată, intitulată Romanian Fears, iar cealaltă publicată în revista newyorkeză Lumea liberă românească în octombrie 1990, cu titlul "O şansă unică". Amândouă se bazau pe experienţa trăită, dar cu modificări de nuanţă, ca şi cum ar fi dorit să scoată în evidenţă semnificaţii diferite.
Versiunea publicată se referea la Stamatu doar cu iniţialele „H.S.". Personajul îi povestise lui Culianu cum fusese internat în lagărul de concentrare de la Buchenwald, iar Culianu crezuse că poetul este evreu. Fusese oricum foarte dornic să scrie o recenzie favorabilă, dacă ar fi fost să găsească măcar un vers pe care să-1 considere bun în cărţile sale. Cu toate că s-a străduit „precum Diogene cu lampa, în căutarea omului adevărat", n-a aflat nici un poem care să-i placă. „Din fericire", scria el despre o nouă, pe atunci, preocupare pe care o împărtăşea cu Eco, „semiotica a fost inventată ca să ne permită să depăşim elegant asemenea ocazii". Astfel, Culianu scrise o recenzie extrem de abstractă „pe care n-ar citi-o nimeni, sau, dacă ar face-o, şansele de a înţelege ceva ar fi minime". Mândru de soluţia găsită, nedându-şi seama că fiecare rând era impregnat de aluzii la ceea ce gândea el cu adevărat, Culianu trimise recenzia atât revistei cât şi poetului. Se întoarse la monografia despre Eliade, la care lucra: „Pe când tocmai găsisem nişte locuri obscure în biografia lui [Eliade], sosi o primă scrisoare (de la Stamatu), prima din ceea ce avea să devină o serie fără sfârşit. ...Alarmat, am constatat că era furios. Imi citise recenzia ca pe o expunere ironică, ceea ce nu era departe de intenţiile mele. Atâta doar că legătura sa fusese făcută într-o cheie despre care nu aveam atunci reale cunoştinţe: "Istoria politică a României în anii treizeci şi patruzeci!", în povestire, H.S. considera recenzia nu ca pe un atac la poezia lui, ci ca pe o acuză subtilă la adresa faptului că fusese pe vremuri gardist. Trimise scrisori „incre­dibil de lungi, ca nişte coşmaruri, numai că mult mai frecvente", făcând şi tentativa de a-1 recruta pe Culianu. O vreme, Ioan cores­ponda cu el, încercând să înţeleagă mişcarea naţionalistă care debutase în oraşul său natal. Când lucrurile îi deveniră mai limpezi, refuză avansurile lui Stamatu. Drept consecinţă, poetul începu să trimită diatribe lui Eliade, editorului revistei şi altor membri marcanţi ai exilului, atacându-1 mânios pe Culianu. Ironia sorţii făcea ca Ioan Culianu să nu fi intenţionat defel a-l acuza pe Stamatu de apartenenţa la ceea ce el numea „cea mai secretă, mai arogantă, mai mistică şi prost organizată organizaţie fascistă din Europa antebelică". Abia spre sfârşitul povestirii, discursul furios al poetului lasă să se înţeleagă că fusese membru al Gărzii!.
Această revelaţie 1-a obligat pe Culianu să se întoarcă la cărţile de istorie pentru a înţelege cum a ajuns un fascist la Buchenwald. „Nu ştiam nimic adevărat pe atunci despre trecutul României", nota el pe un ton crispat, „deoarece fusesem născut şi educat în România comunistă." Descoperi că la Buchenwald locuiseră în condiţii (oare­cum) confortabile, într-o secţie separată, circa patru sute dintre membrii importanţi ai Gărzii, ostatici păstraţi în rezervă de germani pentru situaţia în care Ion Antonescu ar fi avut ezitări în privinţa alianţei cu Hitler.
Mai era un lucru grav pe care Culianu nu îl ştia, şi anume că în Chicago şi Vestul Mijlociu american, gardiştii aveau cuiburi şi încă îşi mai recrutau membri. Fiica adoptivă a lui Corneliu Codreanu, ultima membră a familiei care 1-a văzut pe harismaticul lider în viaţă înainte de a fi executat în noiembrie 1938, se stabilise în Chicago. Se spunea că unul dintre legionarii implicaţi în complotul care a dus la asasinarea lui Nicolae Iorga locuia undeva lângă Detroit. In Chicago, cel mai marcant susţinător al Gărzii din America, Dr. Alexander Ronnett, edita un ziar şi a scris o carte publicată la Loyola University Press, intitulată Romanian Naţionalism: The Legionary Movement (Naţionalismul românesc : Mişcarea legionară) (1974). Numele lui adevărat este Rahmistriuc. Ronnett povesteşte cum a încercat el personal să-1 atace pe primul ministru Ion Antonescu în ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare sîngeroase care a urmat îndepărtării de la putere a mişcării1. Ronnett a fost medicul personal şi dentistul lui Mircea Eliade timp de aproape douăzeci de ani; el susţinea insistent că pacientul său fusese un membru marcant al Gărzii. Eliade păstra tăcerea în legătură cu trecutul, cu toate că această tăcere şi refuzul de a condamna holocaustul petrecut la el în ţară ar fi putut sugera, după cum spunea prietenul său, Saul Bellow, că „Mircea avea un secret". In perioada în care Culianu îi scria lui Eliade despre campania de discreditare dusă împotriva lui spre a-1 împiedica să primească Premiul Nobel pentru literatură, Eliade îi trimitea o scrisoare, scrisă în 24 martie 1978, unde se referea doar la Nae Ionescu, profesorul său din anii treizeci, adept al extremei drepte : „Legenda Premiului Nobel e simplă: întotdeauna am declarat că dacă voi primi această «distincţie», voi pleca imediat în România ca să-mi proclam identitatea de scriitor român. Nu am spus nimănui ce voi face în Bucureşti. Ţi-o spun ţie : voi merge la cimitirul Bellu şi voi acoperi cu florile lor preferate mormintele tatălui, mamei, fratelui meu şi pe al lui Nae Ionescu."
In concluzie, aventura declanşată de redactarea acestei recenzii a permis să se întrevadă primejdiile inerente scrisului său, mai ales cînd era citit la niveluri pe care nu le intenţionase conştient. Din acest moment, ideile sale cele mai personale vor apărea în opere de ficţiune care vor accentua, cu ironie, riscurile fatale implicate în creaţia şi critica literară.
In anii aceştia, membri marcanţi ai exilului au început să fie extrem de supravegheaţi de Departamentul de Informaţii Externe, secţia pentru străinătate a Securităţii. DIE avea agenţi ataşaţi practic pe lângă toate ambasadele din lume, şi mulţi oameni de ştiinţă care lucrau în străinătate acţionau ca informatori. Ceauşescu îi considera pe exilaţii români drept o „a cincea coloană", supuşi supravegherii şi recrutării aidoma cetăţenilor României. Pe bună dreptate nu putea avea Culianu încredere în majoritatea concetăţenilor întâlniţi în cursul periplurilor sale.
Securitatea acorda o atenţie deosebită celor ale căror comentarii publice se puteau dovedi primejdioase. In 1977, Monica Lovinescu, comentatoare la Radio Europa Liberă şi prietenă cu Ioan Culianu, a fost atacată sălbatic în faţa casei sale din Paris de către terorişti palestinieni angajaţi de Securitate. în 1981, la Munchen, cei de la DIE au încercat să-l asasineze pe Emil Georgescu, editorialistul Europei Libere, care a supravieţuit, cu toate că a fost înjunghiat de 22 de ori. Conform raportului Ministerului de Interne german, „atacatorii au refuzat cu încăpăţânare să dezvăluie numele celor ce îi angajaseră. După eşecul primei tentative de asasinat, se spune că alţi membri ai serviciilor secrete române au primit această misiune..." în cartea sa Orizonturi roşii, fostul general de Securitate Ion Minai Pacepa a confirmat organizarea de către Securitate la New York a unui accident rutier în care-şi găsise moartea un organizator de proteste anticeauşiste.